Dare de seamă

Dare de seamă de la un cenaclu de dramaturgie

N-avem din păcate multe lucruri. N-avem autostrăzi, n-avem profilaxie în spitale, n-avem o lege a sănătății acceptată de toată lumea, nici o lege atractivă a sponsorizării, dar avem cenacluri. Sunt la modă. De tracologie, de dacologie, de farmacie, de poezie, de brâncușiologie, de bucătărie, de gastronomie, de fotografie, de urologie, de coregrafie, de stomatologie, de teatrologie și de...dramaturgie. Sunt multe: ”câtă frunză și iarbă”, cum zice poetul. Toată țara e împânzită cu ele, pentru că, deși ”românul s-a născut poet, scriind vesuri la closet, văzând că banii din altă parte curg, a zis: Stați, fraților, că mă fac dramaturg”, cum s-a exprimat un poet popular, într-un catren antologic. Dar dincolo de toate considerațiile, atât serioase cât si ironice, cenaclurile de dramaturgie sunt - sau ar trebui să fie – laboratoarele de creaţie ale teatrelor noastre. Din ele și-ar suge seva. Ca atare, secretarii literari și directorii de teatru ar trebui să le viziteze în permanență. Asta în mod normal. Dar, probabil, că cei pomeniți sug din altă parte. Ca atare, în urma acestei situații, de curând, la Centrul de cultură al sectorului doi, din strada Calderon, condus cu pricepere și entuziasm de d-na Elena Scurtu, în cadrul cenaclului de dramaturgie „Dragon 2” (adică dramaturgi refuzați), înființat de un grup de oameni de teatru format din subsemnatul actor și dramaturg Candid Stoica, scriitorul C. Turturică și de ziaristul Denis Dinulescu, precum și de dramaturgul Dinu Grigorescu, a avut loc lectura piesei, „Cel mai bine-i în avion” de C. Turturică, având subtitlul: ”Comedie cu evrei și români stresați”. Lucrarea are drept subiect frământările și chinurile unei familii de evrei comuniști, înaintea plecării definitive din România, spre Ţara Sfântă. În rândurile ce urmează refac filmul celor două ore, cât a durat citirea piesei, vrând să scot din anonimat un fapt artistic, cum e cel al citirii unei piese de teatru în premieră mondială, în cadrul unui cenaclu. Personal, sunt convins că ea ar putea fi considerată o capodoperă. Sigur, acum e nemediatizată, aproape anonimă, dar asta nu înseamnă că nu a fost un eveniment. Citită cu emoția primei lecturi, dar și cu aplomb, de actorii Candid Stoica, Sergiu Ionescu, Florentina Tănase, Izabela Drăghici, Denis Dinulescu și prof. Ion Maftei, atât interpreţii, cât şi cei care au participat la lectură, vor înscrie momentul în memoria nescrisă a întâmplărilor neîntâmplătoare. De aceea, asemeni lui Miron Costin, m-am înhămat la sarcina dificilă de a consemna evenimentul în hrisovul timpului, chiar dacă se cunoaște, din istorie, că respectivul cronicar a fost descăpățânat…Prin urmare, notez că în asistență au fost prezenți dramaturgii Dinu Grigorescu, Puși Dinulescu, scriitorul Emil Lungeanu, teleastul Eugen Dumitru și, bineînțeles, autorul. Cu toţii au ascultat cu interes lectura incitantei și deloc convenționalei lucrări dramatice. Asistența a fost plăcut surprinsă de lectura inteligentă, a regizorul Tv Sergiu Ionescu, în postura inedită de actor, pe care, din păcate, nu o mai profesase de mult, ca și de prestația cinicului ziarist și dramaturg Denis Dinulescu, autor al pieselor ”O zi din viața lui N. Ceaușescu” (jucată la Teatrul Mic ) și ”6 din 49” (citită în deschiderea actualului cenaclu). Acesta, în lipsa unui interpret, a citit cu excelentă dicție rolul respectiv, dovedind un talent deosebit de actor, pe lângă cele pe care le are la degetul mic, adică de ziarist, dramaturg și… cârciumar. Numai că, lectura prelungindu-se, a pus la grea încercare răbdarea atât a interpreților cât, mai ales, a celor din asistență... Unii dintre ei fiind veniți acolo în speranța că la sfârșit li se vor oferi, cum se obișnuiește în genere, plăcinte, fursecuri, un pahar de vin sau măcar de Coca-cola, o pungă de plastic, un pix. Fapt care însă nu s-a întâmplat, deoarece autorului, cam strâns la pungă, i se terminase pensia pe luna în curs și noua pensie încă nu-i fusese adusă de postaș… Dar nici invitaţii nu şi-au ţinut gura. De pildă, cinicul ziarist, nu s-a dezmințit și - la final - a mărturisit confidențial unor apropiați că deși a participat cu plăcere, totul a fost de fapt un… rahat! Despre d-na Florentina Tănase, prezentă până de curând pe unele imense panori publicitare ale unei bănci, nu pot spune că doar a citit, fiindcă dânsa chiar a interpretat, cu un farmec special și o intuițe iesită din comun partitura din piesă care-i revenea, ceea ce o recomandă să atace cu mai mult curaj și alte roluri din dramaturgia națională și universală. Asta, în cazul în care regizorii vor vedea în ea ce este vizibil și de aproape și de pe panouri: o excelentă actriță modestă. Semnatarul acestor rânduri, dramaturg și el (autorul volumului ”6 piese în căutarea unui teatru”), dar încă nejucat, dominat de ambiție și cu experiența pe care o posedă în îndelungata-i carieră de artist comico-lirico-dramatic, m-am străduit să fiu la înălțimea rolului fabulos al evreului Herșovici - de fapt marea realizare a autorului - și, de multe ori, cu modestie, recunosc că am reușit.În lipsa unui actor adecvat, prof. Ion Maftei prezent în distribuție ca o soluție de avarie, ne-a arătat o mostră de amatorism cu toate calităție și defectele unei asemenea aventuri. Cireașa de pe tort însă a fost oferită de tânăra actriță Izabela Drăghici, care a citit rolul tinerei eroinei din piesă cu un talent și cu o dezinvoltură cu totul și cu totul specială, relevând – pe lângă o prezență femenină de excepție - un mare talent artistic. Cel mai atent, mai „în problemă”, dintre toți cei prezenți, a fost d-l Dinu Grigorescu, un fin recenzent al literaturii dramatice contemporane, autor al volumului ”Rezervația dramaturgilor”, recent apărut și al piesei ”Ciripit de Păsărele”jucată cu mulți ani în urmă de Teatrul de Comedie. Dar, mai cu seamă, a câtorva volume cu piese de teatru, care așteaptă de mult să fie reprezentate pe scenele bucureștene și din țară. Dl. Grigorescu, prezent, de altfel, la mai toate manifestările de acest gen, venind puțin mai târziu și neajungându-i lectura actorilor, a citit de unul singur textul, desigur în gând. La sfârșit, după ce și-a exprimat regretul că secretarii literari şi directorii de teatru sunt absenți de la o asemenea manifestare, l-a felicitat pe autor pentru interesanta temă a piesei, aproape unică în literatura română dramatică actuală. D-l Puși Dinulescu - membru fondator al Cenaclului, autorul celebrului panseu, ”Un bou s-a îndrăgostit de Luminița, boul sunt eu”, precum și a 20 de volume de beletristică, dintre care se distinge corosivul și scandalosul eseu, „Gașca și Diavolul” - un atac violent împotriva președintelui Uniunii Scritorilor, d-lui Nic. Manolescu - a apreciat că, tema de bază a piesei e neașteptat de bună, dar i-ar mai trebui adăugată o a doua, care nu este, În același timp, a transmis ideia că lecturile cenaclului ar trebui, bineînțeles continuate, dar într-un stil mai alert, mai vivace, îmbinând lectura cu mișcarea și vorba cu fapta, esențialmente în atragerea publicului .D-l Emil Lugeanu, autor a peste 50 de volume, dintre care se distinge eseul exploziv despre Shakespeare și poemul întitulat ”Odiseia literară a lui Florentin Popescu”, pe care l-a scris de bună voie și nesilit de nimeni, fiind foarte obosit după o zi extenuantă de muncă, la clubul Boema 133 nu s-a pronunțat asupra lecturii, dar a promis că va transmite considerațiile sale personal autorului, ceea ce, până la data când scriu rândurile de față, nu s-a întâmplat La fel și ceilalți spectatori au apreciat, e drept, tacit, calităție incontestabile ale textului, promițând că vor veni negreșit la ședința următoare a cenaclului însoțiți de prieteni, vecini și rude apropiate. La plecare, au ţinut să precizeze, de data asta destul de sonor, că nu e bine, nu e sănătos, e chiar păgubos și antinațional, e chiar ”nașpa”, să-ți renegi credința pe care ai moștenit-o de la părinți, pentru o situație socială privilegiată, ca eroii piesei, pentru că, până la urmă, ajungi pe mâna dramaturgilor care te freacă și te încondeiază cum vor mușchii lor. Autorul, devenit cunoscut după romanele sale ”Nu eşti obligat să mori tâmpit” și ”Scula Securității”, în care își mărturisește activitatea de infomator al sinistrei instituții, dar, mai ales, după reprezentarea piesei sale ”Comedie roșie” la Teatrul Național din București, dar și datorită faptului că este tatăl incisivului ziarist de la ”România liberă”, Dan Turturică, este unul din principalii consumatori de cafea, în cadrul unui grup, aparținând vârstei a treia, care își are sediul - în zilele de lucru - în restauranului „Boema 33”, din apropierea Pieței Romane. Autorul, deci, a observat cu tristețe absența prietenilor de la numitul restaurant, din rândurile cărora face parte celebrul general maior de aviație (actualmente pensionar), Kuki Borislavski, cunoscut, atât în calitate de cumnat al fostului prim-ministru al României, după așa zisa ”buluceală din decembrie 89”, (petre Roman) cât și după unele declarații ale unor martori oculari, care l-au acuzat că a condus, cu fervoare și abnegație, echipele de mineri spre sediile partidelor istorice în Iunie 90, acuzații pe care el le neagă cu vehemență. De asemenea, autorul a regretat enorm (de altfel altceva nu avea de făcut), absența marelui și neobositului editor, Florentin Popescu (pe care din varii motive nici nu l-a invitat). Deşi este făuritor a unor minunate reviste lunare, autor a nenumărate volume de beletristică, dar, mai cu seamă, eroul în viață al volumul amintit. Tot la capitolul regrete, autorul l-a amintit pe fostul ziarist eminent al paginii de agricultură a oficiosului partidului comunist, ”Scânteia”, Ștefan Dorgoșan, actualmente autor al seriosului roman ”Călaie” și al altor interesante volume de proză, cu care bate, de mai mult timp, la porțile Uniunii Scriitorilor, dar care declarându-se bolnav a fost scuzat apriori. C. Turturică, care, tot timpul lecturii, a fost extrem de atent, corectând câteodată pronunția interpreților, observând și el cu tristețe lipsa directorilor de teatru și a secretarilor literari. Deși era cuprins de o emoție puternică (ca și altădată D’Anunzzio care, octogenar fiind, şi asistând la premiera ultimei sale piese, s-a întrebat, ”Eu să fi scris porcăria asta?”), a reușit, totuși, să ducă până la capăt o scurtă luare de cuvânt, în care a mulțumit actorilor, dar mai ales participanților, care au rupt din timpul lor liber atât de prețios, ca să asculte modesta lui piesă. În încheiere, a mărturisit că lectura respectivă a fost pentru el benefică, descoperindu-i atât calitățile, cât, mai cu seamă, defectele. Şi că, deja se gândește ca, imediat ce ajunge acasă - dar mai ales după ce încasează pensia pe luna în curs - să facă profunde schimbări structurale…A plecat anonim, așa cum venise de altfel, spre mașina 137, manifestarea terminându-se, de fapt, cum spune românul, fără surle și tromboane, dar, cu speranța că umătoarele ședințe al cenaclului vor desfunda urechile directorilor de teatre.


Candid Stoica

Unspectacol nostalgic

Un spectacol nostalgic,

În grija lor acută de a nu supăra în nici un fel autoritățile, care pot să le subțieze, drastic, bugetele, sau chiar existând posibilitatea de a-i schimba, actualii manageri care și ei sunt cam de demult înțepeniți în scaunele lor transformând unele teatre în adevărate ”ghetoruri de interese”, în care nimeni în afara găștilor deja constituite nu poate pătrunde, teatrele bucureștene recurg la tot felul de incropiri ale unor succese trecute, ”antice și de demult” inofensive în actuala configurație a țări, ca spectacolul teatrului Bulandra cu ”Voiajul d-lui Perichon” de E. LabicheÎ În aceiași ordine de idei să fie oare vreo legătură între faptul că în anii când era primar Traian Băsescu au văzut lumina rampei câteva spectacole îndrăznețe, pline de aluzii la realitate, a unor autori necunoscuți până la ora respectivă ca, Comedie Roșie de C. Turturică, (la Teatrul Național), ”O zi din viața lui Nic Ceaușescu de Denis Dinulescu (la Teatrul Mic), Poker de Adrian Lustig (la Teatrul de Comedie) și Mătușa Tamara de Marilena Dumitrescu, al grupul Vouă, și faptul că acum primarul capitalei este PSD-istul Sorin Oprescu? Este posibil se întreabă mulți comentatori teatrali și chiar spectatori obișnuiți ca teatrul care l-a lansat pe Teodor Mazilu cu celebra-i piesă ”Proștii sub clar de lună”(1957) care a revoluționat într-un fel teatrul românesc și ulterior ”Mobilă și durere”, locul unde au avut loc spectacole interzise ca ”Gluga pe ochi” de I. Naghiu (regizor V. Moisescu) sau vitriolantul ”Revizor” al lui Lucian Pintilie să nu existe o dorință sinceră de a realiza spectacole după piese românești îndrăznețe și de substanță și să se apeleze în permanență la autori străini și la vechi succese…de altădată. Să se refacă oare la alt ciclu istoric situația din vremea lui I. Caragiale care, la rândul lui se lupta din răsputeri cu ”localizările” artizanilor contemporani. Oare să nu-și aducă aminte Alex. Darie de curajul pe care la avut în 1985 când a montat la Teatrul din Oradea incisiva piesă Jolly Joker de Tudor Popescu, care ataca fățiș regimul comunist, spectacol interzis ulterior de cenzură? De ce oare atunci tinerii regizori (Tocilescu, Moisescu, Darie, Cernescu) au avut curajul să se i-a voinicește la luptă, cu mijloacele ce la sta la îndemână ale dramaturgiei autohtone, cu regimul anti democratic și dictatorial și acum când există libertate totală, să tacă să se eschiveze și să accepte închizând ochii în fața racilelelor și derapajajelor, câte sunt, oho, ale societății de tranziție? Să nu se vrea să se stigmatizeze actuala demagogie, actuala poftă nesăbuită de îmbogățire a unor ariviști? Să le fi pierit elanul? Să fii îmbătrânit. Sau să fi ”îmburghezit”? Este posibil ca la cenaclurile de dramaturgie (câte există) care funcționează de ani de zile, unde au fost citite excelente piese să nu fie prezent nici un secretar literar al teatrului? Nu numai al teatrului Bulandra. Nu mai vorbesc de directorii de teatre care le tratează cu aroganță și…lipsă la apel. Singurul director de teatru prezent fiind Mircea M. Ionescu (teatrul Tudor Vianu din Giurgiu) devenit celebru prin redescoperirea teatrului cu două personaje. (ca pe vremea lui Eschil)
Eugene Marin Labiche, (1815-1888) a fost un prolific autor francez de comedii și vodeviluri, scrise pe gustul publicului de atunci, care și-a exersat pana criticând burghezia franceză din vremea celui de al doilea imperiu. Cea mai cunoscută piesă a sa fiind ”Un chapou de paille d italie”, tradusă la noi cu titlul Pălăria Florentină și jucată până la epuizare de foarte multe teatre printre care și Teatrul de Comedie, iar de curând și de către Teatrul Național din Iași (regia Purcărete)
Voiajul d-lui Perrichon este o piesuță sălcie, de un umor inofensiv din care, trebuie să o spun de la început, regizorul Dinu Cernescu și echipa de actori a Teatrului Bulandra au făcut un amuzant spectacol cu…materialul clientului așa subțirel cum se prezintă el (am făcut fără voia mea un vers). Echipa condusă voinicește de Virgil Ogășanu se străduiește să scoate din amorțire câteva situați cât de cât hazoase, de un umor adormitor, ca indeciziile eroului titular asupra viitorului ginere, precum și unele declarații ”idioate” ale protagonistului în cartea de onoare a hotelului în care a poposit, sau lupta pentru a câștiga mâna fetei d-lui Perrichon de către doi tineri îndrăgostiți mai mult de zestrea d-rei Perrichon, decât de persoana în chestiune, care ne este prezentată ca un personaj cu slabe abilități mentale, gen fata lui Bulă, sau tribulațiile cvasi amoroase al doamnei Perrichon în fața celor doi pretendenți, amintind de tinerețea ei trecută, jucate cu un deosebit farmec și aplomb de Manuela Ciucur, dovedindu-se o mare comediană. Perichon nu are nici grandoarea ignoranței ”burghezului gentilom” și nu atinge nici granițele naivității lui Orgon din celebrele piese a lui Moliere și Virgil Ogășanu pare în permanență derutat de absența rolului, pe care îl caută cu disperare, cu îndârjire pe tot timpul spectacolului în care n-are la dispoziție decât niște vagi rudimente ale comediei de salon de atădată, uneori echivalente cu ”zicerile” lui Bulă: ”Nu ești ce ești, ci ce nu ești!” (care trebuie să fi amuzat copios și echipa de traducători și cea de actori)
Cei doi tineri sunt interpretați adecvat, cu materialul clientului, de Vlad Zamfirescu și Gh, Ifrim refăcând în duet și la alt diapazon tripleta din excelentul spectacol cu piesa Arta de Yasmina Reza (despre care urmează să scriu) Atât Zamfirescu cât și Gh. Ifrim, doi excelenți actori de comedie storc cu mijloace elegante mai tot ce se poate obține din asemenea roluri…câștigând, bineînțeles simpatia publicului încă treaz. Mai apar în două compoziții suculente lucrate cu migală și un humor surprinzător Ion Cocieriu (comandantul Mathieu) și Ilinca Manolache (Henriette, fiica cuplului Perrichon) obținând prin jocul lor, uneori neașteptat, adeziunea și singurele aplauze ale publicului deșteptat din amorțire. Decorul Mariei Miu, aparent somptuos nu servește decât prima parte a piesei, celelalte locații, fiind doar simple aranjamente ale unor mobile, iar ”realizarea” munților în apropierea cărora se deplasează Perrichon cu familia și unde rostește celebra frază ”Ce mic e omul în fața muntelui” întrată într-un Guines Book al idioțenilor, sunt realizați la nivelul teatrului de păpuși… Am apreciat noua îndeletnicire a lui Alexandru Darie de realizator al luminilor numite acum în limbaj anglo-saxon lighting design, pe care o exersează și în alte spectacole, dar n-am apreciat de loc fumul care se revarsă năvălind din abundență peste sărmanii spectatori, făcându-i să tușească amarnic…regretând amarnic că nu și-au luat de acasă și o mască de gaze.

P.S: În aceiași ordine de idei cu aserțiunile critice de la începutul cronicii, amintesc că de multă vreme directorul Teatrului Bulandra se opune cu îndârjire de a aduce pe scena o savuroasă piesă în care apare fondatoarea teatrului, faimoasa, renumita doamnă Bulandra, de care noile generații ar putea afla, cum se face pactul cu diavolul, pe motiv că profilul ei nu este întocmai cu propaganda oficială. Dar formidabila directoare, rămasă celebră în ochii contemporanilor și prin pactul care l-a făcut cu puterea comunistă, într-un fel legiferând-o, în ochii intelectualilor, act care a intrat în folclorul teatral prin nenumăratele epigrame din ciclul Babaiada, dedicate ei de actorul Ion Manu, din care reproduc unul, edificator, care a circulat și circulă în continuare sub formă de samizdat; ”Cu poporul faci pe tandra Ții grozav să fii Bulandra Când poporul lua bătaie. Îți plăcea să fii Sturzoaie. Sturza ești sau Bulăndroaie După timp și după ploaie”.

Sigur, există dictonul ”despre morți numai de bine”
De bine, dar adevărat, au adăugat comentatori moderni.
Candid Stoica

De curând a apărut o carte hiper interesantă care e ca o lespede, pe care dacă o dai la o parte găsești un tezaur de...amintiri. Cartea de dimensiuni mari și la propriu și la figurat e ca operație chirurgicală reușită. Autorul a tăiat dur în bubele și rănile pline de puroi ale  istoriei, dar a avut grije uneori să închidă rana să îi aministreze analgezicece și cefalosporinele suficiente ca să nu supureze sau ajungă la cangrenă. Se poate spune  ca e o piatră șlefuită îndelung în laboratoarele minții autorului, iar alteori din nebăgare de seamă a lăsat să se scurgă și fapte, lucruri care deobicei nu se pomenesc, despre morți fiind bine să se vorbească numai de bine. Dar autorul  adaugă cu cinism:  de bine dar adevărat!   Sunt date în tărbacă, demascate, cu o vervă drăcească multe nume prestigioase, ale protipendadei științei medicale românețti, pentru enormul lor lichelism începând cu C. I. Parhon, Traian Săvulescu, Ștefan Nicolau, Nic. Gh. Lupu și terminând cu o panoplie de ariviști autentici, viguroși pe care nu-i mai amintesc, vrând să las cititorului surpriza directă                                                                   

O carte excelentă

O minunată carte eseu scrisă de un excelent dramaturg, un fin cunoscător al fenomenului teatral contemporan, un    mare pasionat de teatru, care a trăit și trăiește în continuare numai și numai pentru teatru. Sunt trecuți în revistă cu mici cronichete cu uimitoare carecterizări, adesea memorabile, adesea antologice mai toate numele mai mari și mai mici ale literaturii dramatice românești. Printre cei pe care îi trece în revistă cu entuziasm, de la Aristofan,  Alecsandri, Camil Petrescu și Victor Eftimiu, la Puși Dinulescu și de la Caragiale, Tudor Mușatescu, Mihail Sorbul, Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Everac, Băieșu la Marilena Dumitrescu  îmi face onoarea să se ocupe și de unele din modestele mele piese de teatru publicate în volumul ”Șase piese în căutarea unui teatru”   

Vor citi actorii Candid Stoica, Sergiu Ionescu, Maria Ionescu, Aurora Leonte, Ion Maftei, Mircea Crețu.

Întâlnire neașteptată

Mă duceam cu mașina spre noul sediu al poliției din Pipera. La un moment dat în fața mea rula pe un scuter, sau motoretă cineva care semăna cu Titică Rucăreanu, deși avea pe cap casca respectivă pe care o poartă motocicliștii și nu I se vedea mustața. L-am clacsonat, l-am depășit și am tras pe dreapta. La fel a făcut și el. Am ieșit din mașină și m-am dus spre el. După ce și-a scos casca mi-am dat seama că nu greșisem. Era chiar Rucăreanu. Avea pantaloni de piele și bluzon așișderea, iar în mâini mănuși galbene, ca motocicliștii adevărați. L-am felicitat pentru achiziția scuterului.
- Nunu ee al memeu. E a lui Gigigi Didinică. La câțtigagat la o totombobolă. Dada nunu memerge cu el, didi mai multe momo cauze. Aare vertiti amețeli și nunu mai aaude bibine. Mi l-a dadat mie cacadou…aacucu mămă duduc în vizită la un pri pri amic, mi-a spus zâmbitor Titică, ca și cum ar fi fost într-un salon sau în holul unui teatru. Scu scuze, nunu popot sta mamai mumult. Susunt cu tataxiul.
- Ești cu scuterul nu cu taxiul l-am corectat eu.
- Susunt șiși cucu tataxiul. Uite-l colo. Tataxiul ăăla cacare s-a oopririt mamai încolo e cu mimine.
- Cum e cu tine dacă tu ești cu scuterul. Taxiul trebuie să fie cu altcineva.
– Taxiul e cucu mimine. L-am cocomamandat pepentru că nunu știu uunde e strada pri pri amicului lala care mămă duduc. Tataximetristul însă știe.
- Atunci de ce ai mai luat scuterul.
- Ca săsă am cuu ce să mămă into into revin aacasă.
- Cu taxiul ca acum.
– Acucum a venit, dar știu eu dadacă la noapte o săsă vină? M-am aasisigugurat că pot pleca când dodo rere vreau. Nunu îmi place săsă dedepind dede cicineva.
Un clacson lung și strident ne-a interupt conversația
- Scuscuze, trebuie să plec. Aapaparatul taxează.
A încălecat lent, fără să se grăbească și a dispărut într-un nor de fum.

 

Timbre cu actori

Un Hamlet particular

Un Hamlet particular

”Hamlet e un băiat căruia i-a murit tatăl”
Dem. Rădulescu- Bibanu


În lumea show busness-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un reveriment benefic. După ce ani de zile majoritatea trupelor particulare, sau a înjghebărilor de acest fel, pentru a atrage publicul, au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau cu aluzii, chiar din titlu la erotism și senzualitate (Sex drogs and rock and roll, Menage en trois) sau la un umor suburban (Moș Crăciun o jigodie), iată că o formațiune teatrală, particulară, atacă, nici mai mult, nici mai puțin, chiar vârful piramidei dramaturgiei universale: Hamlet de W. Shakespeare. Gest care nu poate fi decât de admirat.
Studiile și exegezele shakespeariene au totalizat de-a lungul timpului zeci de mii de pagini în mii de volume, iar figura complexă a prințului danez a fascinat atât lumea teatrului cât și ce-a universitar-intelectuală, ajungându-se chiar la ideia, sau teoria, că piesele declarate că ar fi aparținut lui William Shakespeare din ediția ”in folio” din 1623 n-ar fi putut fi scrise de cel care se numea W. Sh, un ins aparținând unei familii analfabete, un actor cu o instrucție sumară obținută într-o scoală dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile nord Londra, iar conform unor erudiți cercetători străini, dar și a românului Emil Lungeanu, care au emis ipoteza că cele trei duzini de capodopere dramatice nemuritoare, 154 sonete și a altor poeme narative…ar fi fost scrise de alți contemporani ai săi cum ar fi lordul Southampton, sau de filozoful Francis Bacon sau chiar de regina Elisabeta…(într-un film englez, Anonimous, cu tema asta, slugile contelui mai sus pomenit îl bat și-l schingiuesc pe amărâtul actor Shakespeare ca să admită că el a scris celebrele piese, de care autorul lor adevărat se dezminte) În ceace îl privește pe Hamlet, simplificând puțin lucrurile, se poate presupune că fiecare epocă a avut un Hamlet al său, care i-au reprezentat atât idealurile, gusturile dar mai ales aspirațiile. Unii comentatori îl asemuiesc în celebritate pe Hamlet, Monei Lisa, a lui Leonardo Da Vinci, iar replicile ”a fi sau a nu fi și au ajuns să fie cunoscute în România de azi chiar de copiii de grădință, iar alteori, au fost chiar parodiate prin sloganul; ”a lua sau a nu lua” (șpagă). Asta din cauza corupției de la vârf Dacă la început, au scris comentatorii, a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza ”Vidicta Mihi” (cineva să mă răzbune), la modă, în teatrul elizabetan, ulterior Hamlet a fost de-alungul vremurilor pe rând romantic, baroc, realist, politic luând înfățișarea lui: Garrick, Kemble, Kean, Irving, Alex Moisi, Ernesto Rossi, Sarah Bernard (în travestii), când a lui Laurence Olivier, când a lui Richard Burton sau Smoktunovski (Gamlet), când a lui Mel Gibson într-un film a lui Zefirelli cu Glenn Clos în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în 6 montări diferite în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet, aparține lui Keneth Branagh (1996) se petrece în rusia țaristă, durează 4 ore, are în distribuție nume mari ale filmului și a fost filmat la reședința lui W. Churchill.

Și românii s-au străduit să aibă un Hamlet al lor. E adevărat destul de târziu, dar au avut: Gr. Manolescu Aristide Demetrid, C. Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova, (intra în scenă pe un cal) trei ”Hamleți” la București: G. Vraca, V. Valentineanu, G. Calboreanu în 1941, și alti doi mai târziu, Fory Eterle și Puiu Hulubei…Lista continuă cu Gh. Cozorici, Șt. Iordache, L. Azimioară (în cadru studențesc), I. Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, lista oprindu-se în anul de grație 2014 la Tudor Aaron Istodor… De asemenea Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia Mureșan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana Titieni, în cel al Ofeliei. I. Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton Tauf, I. Pavlescu iau dat viață lui Polonius, iar Nic. Bălțățeanu, Alex Repan, Mihai Constantin, V. Rebenciug, C. Florescu, Dan Aștilean lui Claudius, iar Șt. Radov, C. Rauțchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Ariditis lui Horațiu, Emil Hossu, Fl. Pitiș și Șt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. Marcel Iureș l-a jucat și pe Hamlet și pe Horațiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 și 1983,
Regizori: Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, de două ori (la Arena Stage în și la Buc) Alex. Tocilescu, Tompa Gabor s-au luptat cu textul Shakesperian, având reușite certe.

Istorici literari atestă că prima traducere a piesei în românește a fost făcută, după un text german, la Brașov, de către Ioan Barac (1776-1848), numindu-se: Amlet, prințul de Dania, tragedie în cinci perdele. După Șakeșpeer. (rămasă în manuscris), iar primele spectacole au folosit traduceri după texte în limba franceză. De-abia în 1940 a apărut prima traducere din engleză datorată lui Dragoș Protopopescu, dar parțială. Maria Banuș, Ion Vinea au dat și ei o traducere aproximativă, semnată de Petru Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală a textului shakesperian datorată unor angliști de marcă, Leon Levițchi și Dan Duțescu care au tălmăcit celebra replică ”a fi sau a nu fi” prin ”Ființă, neființă”, dar care n-a avut răsunet nici în rândurile teoriticienilor, teatrologilor, Shakesperiologilor, Hamletologilor, dar nici în straturile ”populației”. În 2010 editura Paralela 45 a tipărit Hamlet în traducerea Violetei Popa și a lui George Volceanov cuprinzând cele trei variante ale piesei, care se cunosc, descoperite în ultimele decenii: Q1: tipărită în 1601, care conține 2154 de versuri: Q2, publicată în 1602 cu 3674 de versuri și F3 publicată postum în 1623, în ediția ”in folio” care are 3535 de versuri ……

Spectacolul Hamlet produs de Artextract și Euteascult,, regizat de tânărul de 37 de ani, Marcel Țop, (se pare o nouă stea a regiei românești) student al profesorului Valeriu Moisescu, care are deja la activ 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe particulare, dar și un Hamlet la Atena, trebuie să o spun dintr-un început este un conglomerat, un fel de îngrămădire, de amestec de lucruri bune, cu lucruri mai puțin bune și lucruri care ar fi putut să lipsească, ca să nu spun jenate. În primul rând trebuie apreciată temeritatea de ataca un text profund și important al dramaturgiei universale pe care îl și traduce. Apoi, capacitatea de a aduna în jurul proiectului său actori de marcă, cu o mare experiență, extrem de potriviți rolurilor respective. Al treilea a demonstrat, dacă mai era nevoie, că piesa se poate juca cu puține elemente de decor, îndeplinind, fără să vrea, unul din dezideratele formale ale marelui regizor Grotowschi. Lucrurile mai puțin bune e că a ciopârțit piesa tăind multe scene, chiar una esențială, cu stafia, a scurtat altele (scena cu regina) și a extins enorm altele (cu groparul), iar celebrul monolog, a fi, sau a nu fi ,este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind prin sala de spectacol…În mod normal regizori caută să scurteze pe unde se poate, înghesuind, uneori piesa pe un singur făgaș (”Danemarca e o închisoare” sau ”E ceva putred în Danemarca”) , ceea ce Marcel Țop nu reușește în nici un fel, i nu proclamă nici o altă formulă

Cele ca să zic așa ”rele”, ar fi schimbarea sexul și identitatea unor personaje care deveniseră cu timpul emblematice, generând în jurul lor o anumită literatură: Rozencranz și Guildinstern, transformați în două feitișcane apetisante cu care se ”joacă” regele, chiar în prezența reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor doi monarhi, erau destule de libere. Mai rămânea ca și regina să aibă ”jocuri” cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt și alte inadvertențe, cum ar fi absența Ofeliei la scena teatru în teatru, învierea ei de mai târziu, total anapoda, sau brutalitatea cu care e tratată aceeași Ofelie de un Hamlet, absolvent al scolii de la Wittenberg. Poate era suficientă replica prin care o trimetea, după unii comentatori, la bordel.…
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu îngăduință un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac, frustrat, care poate dovedi și suferință și mai poate mima adecvat gândurile abisale care îi acaparează personajul și mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la masa stăpânului. Dar așa cum e costumat are un aspect de plebeu și o voce tubată care în regim mediu se poate asculta cu interes, dar în registru acut devine dificil de receptat. Desigur, în realitate un om cuprins de isterie avansată nu i se poate înțelege și recepta cuvintele. Dar aici suntem la teatru unde totul trece prin filtrul rațiuni. Ce păcat că atunci când ajung să interpreteze personaje care se manifestă vocal puternic tinerii actori nu au organul pregătit și de multe ori ineficient. Tudor Aaron Istodor are însă o calitate pe care nici un alt actor, în situația respectivă n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei și de multe ori, poate fără voia lui, în glasul și atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră se strecoară un soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care și-a îndreptat atenția spre alți bărbați. Ce-a mai bună scenă, în ceea ce îl priveste dovedind, dacă mai era nevoie, că e un actor inteligent și înțelege profund ceea ce debitează, e însă scena cu actori, dar care regizoral din varii motive e ratată (și prima și a doua)…Majoritatea marilor actorilor români pe care i-am văzut de după 1950 s-au lovit de complexitatea rolului (personajului) pe care nu l-au putut epuiza nenumăratele lămuriri, adesea plauzibile, dar cel mai des ireconciliabile, miezul ființei sale rămânând un mister, deși realizările lor au fost minunate chiar excelente.
Claudius al lui Marius Bodochi, etichetat de Stafie, drepr o bestie incestoasă, este un personaj la fel de complex care asemenea lui Hamlet prețuiește din plin gândirea, dar care oscilează între rațiunea pură și înrobirea simțurilor, fiind când sceptic când hedonist, Bodochi ținând o cale de mijloc, refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului și căutând un drum sinuos printre meandrele ori neclare, ori cețoase ale regizorului, dar, îmbrăcat total inadecvat de scenografi Adina Buzatu și Răzvan Ciobabu. O interpretare surprinzătoarre a rolul reginei o dă Maia Morgenstern în primele scene jucând în falset, dându-ne impresia că este o femeiușcă robită de pasiunea carnală a noului soț. Ulterior trecând la un ton mai adecvat încearcă, în scena cu Hamlet să refacă hadicapul, reușind doar parțial… Și Maia și Bodochi rezolvă în final cu succes partiturile rolurilor lor, fiind foarte potriviți din multe puncte de vedere dezvoltând cu siguranță o tehnică și o știință dramatică pe care au dobândit-o de-a lungul nenumăratelor roluri pe care le-au ”străbătut” cu succes, dar desigur mai au loc. Maia mi s-a părut obosită. E adevărat, în ziua respectivă actrița dimineață a fost la TV, iar la ora 18 a avut un spectacol în fața Teatrului Evreiesc, iar la ora 20, Hamlet. Poate e prea mult.
Viorel Păunescu se descurcă bine în pielea lu Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca și Andrei Runcanu în Laertes, spre deosebire de Cristina Mihăilescu, care deși e înviată de regizor, e mult prea ștersă. Dorin Andone în rolul groparului, este o revelație, care, deși e lăsat fără ajutorul lui, dar având la dispoziție un text gonflat dezvoltă cu o siguranță surprinzătoare un personaj mucalit, vorbăreț din cale afară, având în viscere stiința nativă a paradoxului, înnobilează scena cu un farmec inefabil în ciuda condițiilor scenice precare…Cu părere de rău, cu toate strădaniile mele n-am reușit să identific care din cele două Rosencrantze și Guildelsterne e Laura Cosoi a cărei prezență în spectacol era anunțată cu surle și trompete pe mai toate site-urile internet-ului și nici aportul ei artistic deoarece, ca să folosesc o veche sintagmă, nu era” în chestiune”.
Deși Marcel Țop folosește cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice moderne, însă spectacolul său, cu regret o scriu, este la un nivel studențesc, când intențiile sunt copleșite de aspirații.
Dacă de-a lungul veacurior fiecare generație și-a pus în Hamlet idealurile, necazurile aspirațiile ei, ce se poate desprinde din cel a tânărului Marcel Țop, într-o vreme în care majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei și când furăciunea și corupția au atinis cote alarmante, iar așa zisa democrație a devenit atât de fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă. Răspunsul e: mai nimic!

Am fost la Esinore și la Stradford. Am fost chiar la cimitir și am văzut celebrul bust conroversat făcut în onoarea lui și am citit, și faimosul epitaf din biserica Sfânta Treime: ”Dragă prietene, pentru numele lui Dumnezeu / șterge praful de aici / binecuvântat fie cel ce va ocroti aceste oase / Și blestemat cel ce le va muta”, atribuit lui Shakespeare încă din secolul XVIII.
Helsingor sau Elsinor
Vis neliniștitor
ideal de actor
vis acaparator
de viață zdrobitor
măreț și înrobitor
- Ori Hamlet joc
Ori mai bine mor
Jură cu mult foc
fiecare tânăr actor
în ale artei începător
Doar unul are noroc
Să ajungă la soroc
și să-l pună la breloc…
Helsingor sau Elsinor
Vis de tânăr actor
Ideal mereu orbitor…
O dată în priviri mi te-ai ivit
Și-am rămas în veci dezamăgit…

20.02. 2014 Candid Stoica

Autobiografie, Autobiografie, Autobiografie