Fotografii:Sandu Robert - Slobozia, Adina Stoicescu - Bucureşti
Mulţumim doamnei directorMihaela Racoviţeanuşi minunatului public ialomiţean pentru primirea caldă şi felicitări tuturor celor implicaţi în organizarea unui Salon de Carte de înaltă ţinută
Editura ZIP şi Breasla Cuvântarilor vă invită să le fiţi alături în data de 19 septembrie 2011, orele 17:30 în foaierul Teatrului de Comedie din Bucureşti,
pentru a lansa cea mai recentă apariţie editorială a actorului şi scriitorului Candid Stoica
Sunt invitaţi la manifestare şi vor prezenta această apariţie editorială :
Dinu Grigorescu, G. Bălăiţă, Mihai Lungeanu, Ion Cazaban, C. Paraschivescu, Denis Dinulescu, Puşi Dinulescu, Alex Lazăr, Eusebiu Ştefănescu, Robert Toma, Florin Iordache
De unde dracu gologani
Când am ajuns cu toți golani,
Cu ce?
Guvernul cere biruri noi
Iar leafa ți-o ia înapoi
De ce?
Mi-a venit mă o idee
Cum statul n-are de-un să ieie
Din ce
Îi spunem: Uite domnu stat
De vrei să ai neapărat
Cu ce
Întâi ne fă milionari
S-avem cu toți, și mici și mari
Cu ce.
Și-apoi plătim fără habar
Și nici nu ne întrebăm măcar
Nici din ce, nici cu ce și nici pen ce.
Acest cuplet trebuia să apară pe ecran (TVR1) în seara de Revelion. Fusese imprimat. Televiziunea l-a cenzurat. La 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 (ca să nu spunem Revoluție). Dacă și un cuplet al lui C-tin Tănase.... ce să mai zicem!
De curând s-a dat pe un canal TV filmul cu procesul Ceauşeştilor. Filmul cu care ne-au chinuit acum 20 de ani o noapte întreagă… Deşi acum era dublat în franceză şi titrat în limba romînă procesul s-a dovedit încă odată o catastrofă. Am avut aceeaşi impresie ca acum 20 de ani: am fost conduşi de două stafii (aşa arătau). Dar şi prestaţia complexului de judecată a fost de belea. Dezastruoasă. Nici în comedii nu ai obţine un efect mai mare ca apărătorul acuzatului să devină mai acuzator decât procurorul… Pe băncile observatorilor, atunci şterse acum se lăfăiau adevăraţi judecători: V. Măgureanu, G. Voican Voiculescu şi artizanul revoluţiei, omul cu piciorul în ghips, generalul Stănculescu, de data asta cu piciorul liber, teafăr, fără ghips… Am făcut şi eu, fără să generez o revoluţie şi un proces cu decizia dinainte stabilită, experienţa asta cu ghipsul şi ştiu ce greu e să stai două zile cu un picior sănătos învelit într-un ”aliaj” de ghips: În 1961 eram angajat la teatrul Ţăndărică, dar reuşisem la Institutul de Teatru şi eram decis să-l părăsesc când teatrul m-a solicitat insistent să plec într-un turneu în R. D. Germană. Era vacanţă, cursurile nu începuseră şi nu aveam de la cine să mă învoiesc. După multe discuţii, după multe sfâşieri lăuntrice am acceptat soluţia oferită de ”buni sfătuitori”, că altă soluţie nu am, decât să-mi rup un picior!!! (Cea care a avut îngenioasa idee a fost colega mea de atunci: Brânduşa Zaiţa-Silvestru. Fratele ei lucra la Salvare chiar la sectorul ghipsuri). Problema pe care o aveam era că lipseam tocmai când începeau cursurile şi dacă n-aveam o motivare legală era posibil să fiu eliminat. (Îmi era frică, mai precis)
Deci chiar în ziua plecări am fost ajutat să înscenez o cădere de pe scara unui tramvai (pe vremea aceea se mai putea călătorii pe scara vagoanelor de tramvai) chiar în apropierea spitalului de Urgenţă şi de urgenţă am fost transportat la sala de anvelopare cu ghips. O zi întreagă, până la plecarea trenului am stat cu piciorul fixat într-un…ghips de jos de la talpă şi până la bazin. (fratele Brânduşei a dat dovadă de exces de zel), iar când a plecat trenul am început să-l sparg, dar n-am reuşit de unul singur. M-au ajutat toţi cu ce aveau mai la îndemână, cuţite, furculiţe, foarfeci, tirbuşoane, deschizătoare de conserve, bricege, lame de ras, dar dacă nu venea conductorul cu un ciocan de spart ghiaţa, să lovească puternic şi să-mi elibereze piciorul şi acum cred că-l mai purtam. D-l general Stănculescu nu cred că a avut asemenea greutăţi deoarece a lucrat cu specialişti în dezinformare, care n-aveau voie de asemenea unelte. În orice caz eu îi mulţumesc pentru gestul său, că dacă nu-i urca el în elicopter pe Ceauşeşti poate şi astăzi îi aveam conducători.
Zilele trecute, văzând emisiunea Profesioniştii a d-nei Eugenia Vodă (în reluare), cu marele actor Dem Rădulescu, mi-am amintit că a fost o vreme când mai toată lumea îl ocolea că-i ieşise vorba că e tuberculos (boală contagioasă pe vremea aia) zvon pe care îl lansase chiar el, ca să scape cu faţa curată că întârziase la o repetiţie cu monştri sacri de la Naţional. (A inventat ca să nu scriu minţit că are o cavernă). Pentru că intuia că o întârziere se iartă dacă la bază are un motiv serios.
Păstrând proporţiile şi eu am folosit un cuvânt care la fel făcea ca lumea să se risipească numai la auzul lui…. Era în anul 1969, deabia fusesem angajat la Teatrul de Comedie şi deja repetam în piesa ”Comedia Întrebărilor”! Deşi epoca prolectultismului trecuse şi obsedantul deceniu era doar subiect de literatură totuşi mai existau temeri şi demagogia de partid era în floare
- Mâine la ora 9 dimineaţa te duci la operă, mi-a trasat sarcină Amza Pellea care era secretar de partid.
- Ce se cântă, l-am întrebat.
- Nu face pe prostul. Te duci la învăţâmântul de partid.
- La 10 e repetiţie.
- Le-am spus s-o puie la 11 când mort copt vei veni şi tu. Lucrul acesta e stabilit. Ai înţeles?
- De ce eu?
- De aia!
M-am dus, a fost distractiv, m-am întâlnit cu mulţi colegi, sârguincios am luat notiţe şi la unsprezece fix eram înapoi la teatru unde am avut surpriza să constat că toată distibuţia în păr mă aştepta.
- Aşa vrei să faci d-ta meseria asta, m-a luat în primire regizorul tehnic (un edec în vârstă) Aşa crezi d-ta că se face meseria asta făcând să te aştepte actori de mare valoare ca d-na Nineta, maeştrii Mircea Balaban, Mircea Constantinescu şi ceilalţi colegi ai d-tale? Cine te-a trimis pe d-ta acolo unde ai întârziat.
Instantaneu m-a podidit plânsul şi am fugit la toaletă. Acolo m-am întâlnit cu Amza.
- Sunt întrebat cine m-a trimis la Operă, i-am spus cu lacrimi în ochi.
- Dacă te mai întreabă răspunsul e simplu: Partidul!
Lămurit m-am întors în scenă.
- Nu vrei totuşi să ne spui cine te-a trimes pe d-ta acolo unde zici că ai fost, nu s-a lăst bătrînul regizor citind în ochii celorlalţi admiraţie.
- Vreţi să ştiţi neapărat, am îngăimat eu.
- Da, ca să nu cumva să rămânem neinformaţi
- Partidul, am spus eu după ce am tras aer în piept
În urmăroarele secunde scena s-a liberat, toţi fugind ca potârnichile.
De unde se poate trege concluzia că de multe ori nevoia te împinge la…neghiobii…
De curând am scris o piesă despre un bărbat de o frumuseţe rară, la care am ţinut mult, cu care am fost coleg, care avusese o viaţă aventuroasă, care frecventase canalul şi închisoarea, care plecase din ţară (a se citi: fugise), care organizase la Montreal trei expoziţii de pictură personală şi care sfârşise tragic la gura unui metrou. Un personaj familiar în peisajul teatral de acum 20 de ani. Mânat de incertitudini m-am dus cu piesa la unul din oamenii care l-a cunoscut foarte bine, care generos, după ce a revenit de la închisoare, l-a angajat imediat, fără reticenţă. Avuseseră pe vremuri amândoi o mare realizare aducând pe scenă o capodoperă: Steaua fără Nume. Am crezut că am să-i las piesa să o citească, voi schimba câteva cuvinte şi voi pleca. Dar nu s-a întâmplat aşa. A luat imediat piesa, a citit distribuţia, m-a întrebat în treacăt dacă personajele, sunt reale, figura acolo printre personaje şi d-na Bulandra, şi concentrat a început să citească cele 50 de pagini ale piesei. Am crezut că va citi câteva file, eventual un tablou şi va lectura restul mai târziu. Dar iar m-am înşelat. Curios, sincer curios, încruntat, concentrat a parcurs replică cu replică, pagină cu pagină întreaga piesă. Din când în când se oprea din citit şi-mi cerea câte o lămurire sau râdea încetişor la câte o replică sau la câte un banc din piesă exclamând: Nu-l ştiam! Apoi relua lectura tot concentrat, parcă mai curios, parcă mai perseverant, ca un elev studios, ca şi cum ar fi citit o capodoperă a literaturii dramatice universale şi nu o piesă a unui începător. Nicio urmă de oboseală, ceea ce trăda faptul că e un cititor experimentatat, care e posibil să fi citit mii de piese…
Mă uitam la omul care citea în faţa mea şi mi se părea că sunt într-o poveste, într-un film şi doream ca lectura să se prelungească la infinit. Pentru mine era o privelişte, nemaiîntâlnită, aproape mirifică. Sigur că am avut inima cât un purice, de ce va spune, de ce verdict îmi va da şi de aceea îmi doream ca lectura să nu se termine repede, să se prelungească…
-E o piesă tare tristă mi-a spus la final după ce a dat ultima pagină, ce vremuri grele am trăit… ai talent… eşti un dramaturg înăscut.
Am râs puţin jenat. Am 75 de ani şi sunt la a doua încercare dramatică.
Omul care a avut răbdarea şi curiozitatea să citească şi să aprecieze piesa unui începător are 91 de ani şi se numeşte Radu Beligan.
Spectacolul „Gin cu scandal”, este adaptat dupa piesa „Gin rummy” , scrisa in 1976. Premiera spectacolului cu titlul original The Gin Game a avut loc pe Broadway in 1977, in regia lui Mike Nichols, cu Jessica Tandy si Hume Cronyn, castigand in 1978 Premiul Pulitzer. In Romania, spectacolul a fost pus in scena, pentru prima data, la Teatrul Bulandra.
Spectacolul aduce in lumina reflectoarelor povestea a doua personaje, Weller Martin si Fonsia Dorsey, care isi duc traiul intr-un sanatoriu. Un banal joc de carti reuneste, la aceeasi masa, povestile de viata a doi oameni trecuti prin incercari grele. Cei doi sunt uitati de familie, nu sunt vizitati de nimeni, nu mai spera la nimic, sunt secerati de amintiri dureroase, care ii fac nervosi, recalcitranti si, totodata, resemnati cu propria soarta. Weller Martin si-a trait viata ca pe o carte de joc. A intrat in jocul afacerilor, a riscat, a castigat, dar a si pierdut tot. Fonsia Dorsey traieste drama singuratatii, a despartirii de familie. Este avida de comunicare, de socializare, de descarcare a unui preaplin afectiv. Partidele furtunoase de joc dintre cei doi sunt momente de catharsis, de eliberare de pasiuni, ca o purificare de emotii. Cei doi prieteni se resping, dar se si inteleg in acelasi timp. Un joc in doi, un joc al despartirii si al unirii prin suferinta.
...aşa mă numeşte Constantin Paraschivescu - autor al unui excepţional volum despre Teatrul de Televiziune - în excelenta revistă Teatrul Azi nr. 1-2 pe 2010 condusă de inimoasa şi neobosita Florica Ichim. După ce mă identifică că sunt „cunoscutul actor de la Teatrul de Comedie şi actualul căruţaş dintr-o publicitate TV”, recenzează modestul meu volum intitulat Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, obiectând că deşi e prea greu, are 530 de pagini, totuşi în volum sunt relatate cu autentică însuşire epică momente din viaţa teatrului de comedie, unele de înfiorată tensiune, altele denumindu-le răscolitoare, sau excepţionale reconstituiri ale poveştilor lui Nea Marin, precum si portretizări inspirate ale colegilor, ale monştrilor sacri R. Beligan, I. Lucian sau a Lilianei Ţicău, Mircea Şeptilici, D. Rucăreanu şi chiar a mea (mă denumesc Molia).
De asemenea recunoaşte că l-am amuzat cu multe din bancurile povestite de colegi la Carul cu Bere şi se pare că este de acord cu caracterizarea pe care mi-a făcut-o maestrul Beligan în prefaţă că a descoperit în paginile cărţii mele un remarcabil scriitor care mă situează între Teodor Mazilu şi I. Băieşu. Deşi nu cred că va avea timp să viziteze blogul meu îi transmit pe aceasă cale, recenzentului meu, multe şi sincere mulţumiri.
Acum câtva timp am observat în scuarul din faţa Teatrului Odeon ceva ce cu multă bunăvoinţă s-ar putea numi statuie. M-am bucurat că în faţa unui teatru a fost amplasat un monument al unui slujitor al Thaliei dar apropiindu-mă am descoperit că pe un soclu, se afla un cap de bărbat necunoscut.
- Cin’ să fie, l-am auzit întreabându-se, pe un bătrânel…seamănă cu Mihăilescu-Brăila…
- Poate dintr-o parte... E Tănase...i-au pus statuia aici…să se uite la teatrul care-i poartă numele, de peste drum, şi-a dat cu părerea un rotofei negricios.
- Ăsta n-are nasu’ lui…Tănase avea un nas de-i ieşise vorba că după colţ apare un nas, hop şi Tănase dup’un ceas, l-a contrazis rapid bătrânelul…
- E Arşinel, şi-a dat cu părerea o trecătoare tânără.
- Spanac! Unde-i Stela? Că ei sunt nedespărţiti, ca şi Stan şi Bran. Nu putea să-i facă statuie lui şi pe ea s-o lase de izbelişte, a contrazis-o un bodyguard dela hotel Majestic.
- E Bombonel toată ziua maică, s-a amestecat în vorbă o femeie între două vârste care strângea hârtii şi le aşeza într-un tomberon, că are acasă la el o ghiotură de drăcii d’astea...mi-a spus o vecină care-i face curăţenie’n casă.
- Care casă că am auzit că are şase, s-a interesat bodyguardul.
- Şase, şapte, dracu’să-l pieptene... poa’ să aibă şi o sută, că umblă vorba că e coios rau
- Seamănă cu Năstase la figurat, s-a pronunţat cu glas de stentor un domn elegant care venea dela un meeting pentru ca avea o lozincă pe care se putea citii: Văcăroiu şi al lui, Fenei-işti neamului
- Adică cum la figurat, a cerut lămuriri bătrânelul.
- Adică la figură, l-a lămurit domnul elegant.
- Bag mâna-n foc că e Băsescu toată ziua, s-a repezit din nou rotofeiul negricios. E oţ mare! Le pune pe şestache...Azi una aici, în centru, mâine alta în Drumul Taberei, poimâne înca una în curte la Cotroceni şi peste un an umple tot Bucureştii cu mutra lui zbanghie, nu s-a lăsat mai prejos rotofeiul negricios.
- Lăsaţi caterinca şi citiţi fraţilor ce scrie pe soclu, ce dracu...doar nu sunteţi analfabeţi, le-a strigat un tânăr suit pe o scară proptită de clădirea teatrului Odeon.
Ca la un semnal toţi s-au bulucit să citească.
- Mustafa Kemal Ataturk s-a auzit silabisund bătrânelul...ăsta a fost om mare la turci...mai ceva decât Tudor Vladimirescu şi Miron Cosma la un loc...
- Uitaţi cum sta chestia, a continuat explicaţiile tânărul coborând de pe scară. Eu am instalat telefoane în zonă şi am aflat că blocul din stânga fost cumpărat de un barosan turc şi din stimă şi consideraţie pentru domn’ Mustafa, a comandat ce se vede... Şi unde s-o fi pus omu’ dacă nu în faţa casei lui?
- La Călugăreni trebuia s-o pună ca să-şi amintească ce mamă de bătaie le-am tras noi româniii s-a răţoit bătrânelul.
- Aoleu, doamne mâncaţi-a-şi curul, peste ce pacoste dă om am dat, a început rotofeiul negricios să se jeluiască. Ce ai domne cu turcii, ce vrei dela ei?
- Vreau să ne dea sabia lui Ştefan cel Mare, a sărit ca ars bătrânelul întreptându-se ameniţător spre avocatul turcilor.
- Hristosu’ şi mama ei dă viaţă, şi-a trântit de asfalt pleaşca de şapcă, rotofeiul negricios Uitaţi-vă, moartea il caută pe acasă şi el vrea dela turci sabia lu’ Ştefan cel Mare! Păi, pă sărăcia asta sabie ne trebuie? Ce să facem cu ea? Poate doar să ne-o băgăm în cur...
- Facem ce vrem că e a noastră, s-a auzit o voce ca de megafon care venea dintr-un Cielo negru parcat lângă trotuar. Dacă o să le-nstrăinăm pe toate se duce de râpă ţărişoara asta. Cu ani în urmă ne-au luat sabia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ne-au şterpelit Basarabia şi insula Şerpilor, mâine va venii şi rândul Ardealului...că străinii ăştia pe care voi îi pupaţi în cur şi le trageţi limbi de un cot, ne vor lua tot...
Ca la un semn toată lumea adunată s-a întors spre locul de unde venea vocea
- Că turcu’ a pus statuia aici e una, dar eu întreb cine i-a dat voie. Acum nu mai poţi trage un pârţ fără impozit la Primărie, a continuat aceiaşi voce aparţinând unui bărbat ale cărui trăsături erau ascunse de un guler ridicat şi de nişte ochelari mari negri.
- E anarhie, au strigat aproape toţi în cor...
- Nu e anarhie, e mânărie, s-a auzit glasul subţirel al bătrânelului...
- N-aţi auzit de lozinca: Nihil sine şpaga, s-a auzit iar glasul din Cielo, în timp ce demara în trombă stârnind înjurăturile participanţilor de trafic de pe bătrâna Cale a Victoriei...
....De atâta agitaţie mi se uscase gura, aşa că am părăsit terenul de luptă şi am intrat în primul bufet din apropiere....Sigur, poate ar fi fost minunat, ca după o viaţă sbuciumată, în goana lor neostenită după himera gloriei, ar fi fost bine ca actorii să-şi găsească liniştea în încremenirea unei statui mă gândeam eu cu tristeţe după primul pahar de bere...
După următoarele pahare situaţia nu mi se părea atât de dramatică şi chiar am întrezărit o luminiţă. S-ar putea să-i se aducă la cunoştinţă barosanului că a existat un actor român de origine turcă cu numele de Hamdi Cerchez (D-zeu să-l odihnească) căruia, dacă i-ar comanda şi lui o statuie, ar putea s-o amplaseze în partea dreaptă a scuarului, creind în felul acesta un echilibru atât arhitectonic cât şi etnic îndubitabil.
După alte pahare...în geamul bufetului au apărut pentru câteva clipe chipurile mustrătoare ale lui Ştefan Bănica, Mihăilescu-Brăila, Corado Negreanu, pe care i-am cunoscut, i-am iubit şi care ar merita cu prisosinţă o statuie în acest loc.
- Ştiu fraţilor, le-am şoptit eu, ar trebui să protestez, ar trebui să mă leg cu lanţuri de soclul statui, ca să aveţi şi voi satisfacţia că nu v-aţi irosit viaţa în zadar, că lumea nu va uitat încă, dar după cum vedeţi acum...turcul plăteşte...şi românul se... ploconeşte..
După ultimul pahar de la...ultima sticlă nu s-a mai întâmplat nimic. M-am dus acasă şi m-am culcat, gândindu-mă că pe sărăcia asta ar fi destul de greu să cumpăr lanţuri...dracu ştie cât or costa...şi totul ar fi în zadar. Cu statuie sau fară statuie tot săraci....murim...
...Am trecut pe acolo de curând. Situaţie era schimbată radical. S-a pavat cu marmură, s-au pus lumini, iar soclu şi bustul au fost aşezate în centrul scuarului. Mai mult. S-au amplasat lumini fosforescente şi reflectoare care...luminează aceiaş meschină statuie..a unui mare om de stat, amplasată după părerea mea, într-un loc nepotrivit...
Oare cei dela Primărie care răspund de amenajarea oraşului chiar nu observă anomalia
M-am născut, oho, în 1935 şi mânat de demonul teatrului am terminat institutul de teatru în, oho, 1961. Mânat de acelaşi demon am ajuns actor de comedie la Piatra Neamţ şi apoi la Ploieşti eşuând în 1969, ca actor de dramă la Teatrul de Comedie, la porţile căruia mai bat şi azi… Evenimentele din Decembrie ’89, descătuşând în mine forţe creatoare am înfiinţat împreună cu I. Darie, Anca Pandrea şi dramaturgul Radu Iftimovici, Teatrul Incomod, pentru care am realizat spectacolul Curve de Lux şi ulterior Patru pe o canapea plus valetul, pe care le-am jucat în capitală, în provincie, USA, Germania, Israel. În 2004 îmi apare prima povestire în culegerea Desant 2, coordonată de prozatorul C. Stan, iar în 2009 editorul I. G. Puşcă prin Editura ZIP îmi tipăreşte masivul volum de 530 de pagini intitulat: Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei. În acelaşi an realizez pentru Fundaţia Cişmeaua Roşie spectacolul Gin cu scandal şi-mi pierd cel mai apropiat suflet: Soţia mea, Sara Dan!
