Fraterniteatru

Proștii sub clar de lună la Timișoara

Teatrul lui Teodor Mazilu, intrat după moartea sa în 1980 într-un con de umbră, în ultimul timp iese la suprafață, managerii teatrelor descoperind cu surprindere actualitatea temelor și personajelor sale. Piesă magnet, enigmatică, cu un destin frânt chiar din plecare a dat semnalul decesului teatrului realist socialist vestind un nou dramaturg. Gogu, Sile, Iordache, Gherman, Dobrișor, Clementina, Ortansa au țîșnit în teatru, acum 60 de ani, ca o bombă cu explozie întârziată, în „Proşti sub clar de lună”. Piesa aceasta a făcut ravagii în mentalitatea vremii, schimbând aproape total faţa dramaturgiei româneştii şi dinamitând pur şi simplu aşa numitul realism socialist,  anunţând un dramaturg de talie şi spirit european.

Omul, T. Mazilu, părea un  boem, care își petrecea cea mai mare parte a timpului în crâșme sau la restaurantul Casei Scriitorilor de la Mogoșoaia,  scriind cronică de football, deși părea un ageamiu în materie. Era, totuși, un scriitor harnic, un băutor de cursă lungă şi un degustător de farmece feminine, care a suspinat pe sub ferestrele multor frumuseți ale zilei, făcând „achiziții” surprinzătoare, de care a fost mult invidiat de confrații săi. Sub influenţa alcoolului şi a farmecului feminin scotea panseuri caustice, aparent inofensive, care ulterior au circulat sub forme de glume prin peisajul teatral bucureștean: „Ideea că scriitorul Băeşu ar fi influenţat de Shakespeare e falsă”; „Aserţiunea că Dinu Săraru ar avea doar patru clase primare, nu se susţine”; sau, acuzat că e fricos, dramaturgul a răspuns: „Eu am văzut şi oameni proşti şi nu mi-a fost frică”. I se se mai spunea și „Mazilu de seară”.

A scris sumedenie de articole satirice ‒ unele pe placul celor ce diriguiau cultura, altele în răspăr ‒, articole sportive, articole estetice şi de morală, foiletoane, romane, poezii cu iz de romanță, piese mai scurte ‒ mici bijuterii ‒ şi cinci  piese mari care au întors pe dos, cu ajutorul paradoxurilor, mai toate temele favorite ale realismului socialist, atacând corupția, ipocrizia, minciuna din viața socială, aducând pe scenă o „faună” ciudată, dar camunflându-și atacul sub masca unor personaje cu grad mic, aparent inofesive: gestionari, directori de cooperative, chelneri, inspectori financiari, actori, actrițe, sau pur și simplu șmecheri, care respingeau apriori sloganurile normelor socialiste și care se extrăgeau sistematic, cu inconștiență, de la normele etice cerute de partidul-stat. Gogu, Sile, Gherman, Iordache, Urecheatu, Gore, aparent intoxicați de dogmele așa zisei morale a eticii și echității socialiste promovată de regimul de tristă amintire, sunt de fapt niște delapidatori, dar și oameni  întreprinzători, care își recunosc deschis ticăloșia, iar partenerele lor, indiferent că le cheamă Clementina, Ortansa, Gabriela, Vasilica, Camelia, când cinice, când tandre, sunt de fapt niște șmechere, excroace sentimentale, dornice de îmbogățire și de trai leneș, în căutarea unui vieți în care apetitul sexual să fie pe prim plan alături de o valabilă bunăstare socială. Ele  sunt de fapt niște explotatoare a prostiei bărbătești. Criticat că nu adus pe scenă și un personaj cinstit, Mazilu a creionat în răspăr tipul personajului pozitiv: Emilian, care se zbate ca și eroii romantici de altă dată între datorie și pasiune intrând  în competiție pentru farmecele feminine ale Ortansei cu Gogu, care mimează remușcări existențiale de genul: „În câte combinații necurate m-am băgat și totuși mirosul liliacului mă tulbură ca pe vremea când eram cinstit.”.

L-am cunoscut pe autor în urmă cu 54 de ani când făcuse o scurtă pasiune pentru  colega  mea Paula Chiuaru, de fapt modelul în carne și oase ale Ortansei și Clementinei și împreună am degustat multe băuturi, ascultându-i panseurile. Despre puseul emoțional al lui din anii aceia, ulterior, am scris o piesă intitulată Paula și Teodor  sau Dosarul Curvelor, care încă n-a văzut lumina rampei.

Spectacolul Teatrului Național din Timișoara, montat de Ion Ardeal- Ieremia, s-a apropiat în galop de textul lui Mazilu, actualizându-l. Această „operație” i-a dat posibilitatea să-i arate pe Gogu, Ortansa, Clementina și Vasilica de parcă ar fi oamenii de azi, căutați și ridicați de DNA sau DIICOT, singura deosebire ar fi că atunci DNA sau DIICOT se numeau Controlul Financiar. Regizorul trebuie felicitat pentru corespondențele actuale pe care le-a găsit piesei și mai ales implicațiilor ei, deși, atenție, scandalul Condrea și Hexipharma nu apăruse încă la orizont, dar pe care regizorul  parcă le-ar fi intuit. De asemenea este de  felicitat pentru excelenta distribuție pe care a alcătuit-o, dar mai ales pentru extraordinara performanță artistică pe care a obținut-o cu interpretul principal. Am văzut mulți interpreți ai acestui rol, dar Ion Rizea mi se pare unic. De asemenea, interpretele Clementinei (Cristina Konig), Ortansei (Claudia Ieremia) și Vasilicăii (Alina Chelba) prin jocul lor inteligent, uneori pe muchie de cuțit, au oferint ipostaze originale rolurilor respective. Apar în compoziții suculente Romeo Ioan și Ana Maria Cojocaru, care, din părinții Ortansei în textul original, au fost „transferați” în spectacol în părinții lui Emilian, pentru un motiv deocamdată misterios… Mai apar Nic. Pârvulescu (un comentator), Flavius Retea (un cameraman) și Toth Iosif, Tiberiu Horduț înbrăcați în haine preoțești, fără nici o substanță și fără nici o vină.  Este de apreciat decorul simplu și la obiect semnat de Mihai Vălu și costumele ”exacte” create de Alina Lățan.

În concluzie Proștii sub clar de lună de la Timișoara au făcut publicului bucureștean o impresie excelentă la cea de-a 14 ediție a Festivalul Comediei de la București, în pofida faptului că juriul a preferat alte spectacole și alți interpreți.

                                                                                                                             25. 05. 2016                                                   Candid Stoica