Teatrul C. Tănase Un teatru care trăiește din amintiri!
Tănase, Stroe, Mircea Crișan, Maximilian, doar câteva nume care au dat rezonanță și au făcut din teatru de revistă o tribună de
atac împotriva nedreptăților timpului. Cuplete lui Tănase (Și cu asta ce am
făcut?, Nu-s Parale!, Cu ce, pe’nce?...) parcă ar fi fost scrise astăzi. Chiar
regimul comunist a încurajat demagogic critica. Chiar se lăuda cu ea. Erau
criticați aspru, în nesfârșite monoloage și scheciuri, chelnerii care încărcau
notele de plată, frizeri care cereau bacșiș, cei care întârziau la serviciu,
coafezele guralive, cosmopoliții, malagambiștii, infumurații, dar mai ales
soții care își înșelau soțiile, încălcând morala proletară…tot ce se putea
critica fără a supără protipendada. Sloganul fără
mănuși al lui Stroe, apoi cupletele pline de miez ale lui Maximilian în
care ataca mascat demagogia, minciuna și pofta de îmbogățire a liderilor atât
comuniști cât și a urmașilor lor post revoluționari. Îmi este clar în amintire,
ca un cristal, cupletul Stelei Popescu scris de Puiu Maximilian despre
revoluționarul anonim împușcat în decembrie 89, moment unic de adevăr pe
scenele românești atât de maculate de demagogia și minciunile regimului
comunist. Dar Puiu Maximilian nu mai e. O vreme teatrul Tănase și implicit
Arșinel și Stela Popescu au trăit din zestre lăsată de el ca și de ceilalți
Dar după ani de zile de când a fost numit și s-au
autonumit cuplul Arșinel, Moraru au reușit prin neperformanțe să lustruiască mesajul
înaintașilor până la anulare. Aproape nu
mai există nimic din tot curajul cu care se atacau altădată, tarele societății…Frica celor doi directori de a nu
supăra autoritățile și implicit ași pierde scaunule a dat naștere la un
repertoriu sălciu, fără strălucire, fără imaginație, anodin care reia cu
obstinație vechile teme, vechile texte, care odată cu timpul și-au mai pierdut din acuitate
Pentru a arăta că totuși mai au activitate au
apelat la piesă minoră a lui T. Mușatescu, când maestrul de mai târziu își
făcea, cum se zice mâna, în care criticul acid al societății deabia se
întrevedea.
Sosesc
diseară
e până la urmă o …glumă scrisă cu talent pentru prietenul său de o viață,
marele actor Ion Iancovescu, pe care
împreună au și regizat-o, jucată prima oară la Teatrul ”Regina Maria” cu o distribuție
care cuprindea pe Vl. Maximilian, I. Talianu, Ion Manta, Elvira Petreanu,
Angela Mateescu și după cum scrie I. Masoff și alți cronicari ai vremii, n-a
fost un mare succes dar nici o cădere răsunătoare. Lumea a venit că în piesă juca
Iancovescu!
Spectacolul actual regizat de Nae Cosmescu, versat
om de televiziune, autorul cărții de poezie ”Arca lui Nae” ilustrată de Iurie
Darie, pentru o vreme, ocupat cu afacei, era dispărut din câmpul muncii
artistice, este o ”cosmetizare” a piesei, scrisă în 1932 și adusă la zi, în
dorința de a face un spectacol popular, pe gustul marelui puplic. O parte din ”asperitățile”
piesei despre viața de provincie sunt date la o parte făcând loc unor bufonerii
unele de bună calitate, alte atingând sfera grotescului. Dar în afară de tel.
mobil al lui Puiu, de toaletele doamnelor, de perdelele și canapelele din
scenă, mai nimic nu amintește că acțiunea piesei s-ar petrece în zilele
noastre.
Vasile Muraru, ajuns și el la o vârstă înaintată,
puțin speriat că trebuie să ducă în spate o partitură atât de mare, singur,
fără colegul său, Nae Lăzărescu, cu care s-a lansat în atâtea scenete, ar putea
juca cu succes pe Harpagon dacă și-ar propune. Aici însă încearcă de multe ori să-l facă veridic pe
chițibușarul Olimpiu. El duce în spate un întreg eșafodaj de atitudini, de
scheme, de ticuri care în mare parte sunt aplaudate de public obținând în final
un un tip grotesc prin neverosimilul unor atitudini. L-am
cunoscut, cu ani în urmă, când tânăr fiind, negăsindu-și un loc care să-i
convină în teatrele din provincie, bătea la porțile teatrelor bucureștene oferinu-și
talentul, statornicindu-se în final la umbra unui textier travestit în actor și s-a…clasicizat.
Îl
secondează cu un aplomb deosebit de duenă cu o fermecătoare prestanță scenică
Valentina Fătu, o demnă urmașă a rolurilor jucate de Tamara Buciuceanu, sau de I. Stana Ionescu, poate
singura achiziți valoroasă a teatrului, care cu modesteie, urmând o pistă numai
de ea cunoscută, a reușit să se strecoare prin plasa antitanc instituită de cei
doi directori contra tinerelor talente. Scena seducerii lui Olimpiu, prin
neverosimilul ei poate e cea mai reușită scenă a spectacolului. Într-un rol de
farmec, de explozie de simpatie, de licheluță simpatică, rol în care altădată
excelau Radu Beligan sau Florin Vasiliu, Cristian Simion…se străduiește cu
resursele pe care le are să fie la înălțimea predecesorului său ceace,
recunoaștem, este greu de realizat. Dar de multe ori și intenția contează. Deabia
acum cu un înterpret mai puțin briant se
observă că rolul nu e nici pe departe ofertant, fiind chiar anodin. Rolul pentru
care ar merita să vezi actualul spectacol e însă cel al tinerei Ana Maria
Donosa (nepoata lui Olimpiu) o apariție scenică diafană, o siluetă de
neobișnuită sensibilitate. Tânăra actriță, pătrunsă și ea printr-un miracol în contextul
rutinier și revuistic, iși interpretează
rolul cu o neobișnuită și debordantă sinceritate. Sunt convins că vom mai auzi
de ea. Lucrurile
se cam încurcă cu personajul Sache, croit de regizor după modelul personajului
Ilie din Take Ianke și Cadâr de V. I. Popa, jucat cu deosebit aplomb, pe
vremuri, de inimitabilul Karol Kron, unde cusăturile se văd în mod evident,
tânărul actor, Nae Alexandru, altfel harnic și sârgiuncios fiind depășit de alura pe care regizorul a dat-o
rolului. Și cu toate astea mijlocul piesei datorită lui, dar mai ales lui Moraru
duce piesa într-o zonă de vârf al grotescului. Înspirată soluția telegramei
care anunța sosirea fiului rătăcitor la finalul piese și nu la sfârșitul
actului doi, ca în textul original.
Paula Rădulescu, acum la vârsta pe care o are creează cu modestia care o caracterizează un
personaj ce prilejuiește apariții simpatice. În
final ceva despre decorul semnat de Ana Iulie Popov care e funcțional, are ușile camerelor respectiv
afară de cea de la intrare, dar n-are personalitate. Nu îl reprezintă pe
Olimpiu. Nu e nici Kitch, nu e nici stilizat. E un interior cu perdele de la un
mic magazin. Reprezintă eventual un hol de la o casă de cultură. Din cauză că
intrarea propriu zisă în casă este mascată, neinspirat așezată, scena sosiri
lui Puiu, noaptea, care trezește groază în locatarii casei devine nulă, iar
efectele, factice. Pe cât de inspirate sunt
costumele personajelor feminine pe atât
de urâte, de insipide sunt cele al bărbaților, în special al lui Olimpiu
Una peste alta, la finalul spectacolului când
pe scenă se joacă, tam nesam, Perinița și totuși publicul generos aplaudă
eforturile interpreților care le-au oferit o seară cât de cât plăcută, împreună
cu alți colegi de breaslă preocupați de soarta teatrului, mă întreb până când
cuplul Arșinel, Moraru vor ține teatrul de revistă în starea de mediocritate în
care se complace, trăind din amintirile succeselor de altădată
19. 01. 2015.
Candid Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu