Andrei Șerban și Don Giovanni

Andrei Șerban și Don Giovanni

"Vreau s-o am in noaptea asta!" (exclamație emisă la apariția oricărei femei, de la Doña Inès de Ulloa la țăranca Aminta, de la ducesa Isabela la pescarița Tisbeea).

De data asta Andrei Șerban n-a mai anunțat marele public că va face la Opera Națională din București un spectacol extraodinar cum n-a mai existat niciodată, cum nu s-a mai văzut, cum a declarat cu câtva timp în urmă înaintea premierei cu Văduva Veselă, ci doar s-a plâns la un canal TV de condițiile în care e obligat să lucreze, adică să facă artă, în România de azi, fără să bani. Sau mai bine zis fără bani indestulători Dar lăsân deoparte declarațiile ocazionale făcute anume pentru a stârni interesul publicului el fiind prin excelență un manipulator de talent al opiniei publice, a conceput și materializat cu Don Giovanni un spectacol complex extrem de articulat în liniile lui generale, asezonat actualității, bineînțeles cu posibilitățile momentului sau cu alte cuvinte cu marfa oferită de producătorul actual. Marele regizor are prieteni și inamici pretutindeni. El e conștient că dacă regizează un spectacol la București el trebuie să arate ca și cum ar fi realizat la Metropolitan, Coven Garden sau la Scala din Milano. El mai știe că despre spectacolul respectiv se vor pronunța gazetari de la New-York Times, Le Figaro, La Stampa sau de la Allgemaine Zeitung. Un spectacol rău comentat de marile ziare al lumii poate fi aruncat lesne în derizoriu, (cum i s-a înt\mplat cu ani în urmă cu Oedip) dar lăudat poate aduce marele public la teatru, buluc. Dacă opera respectivă a avut două premiere, una la Praga (în 1787) și alta, un an mai târziu, la Viena, Andrei Șerban s-a gândit să facă și el două premiere: una pentru avant premieră (cu două debuturi) și alta pentru premiera propriuzisă (cu un cap de afiș deja redutabil, Sandor Csaba) .. cu două distribuții complect diferite. Invitând, după un obicei al său devenit tradițional publicul la trei spectacole repetiții...gratis. Don Juan sau Don Giovanni este de fapt un mit extras din piesa de teatru Seducătorul din Sevilla sau Oaspetele de Piatră scrisă de Tirso de Molina (publicată în 1630) despre seducătorul absolut care s-a răspândit în toată Europa toate popoarele dând dovadă că au un Don Juan al lor. Moliere, Oscar Wilde, Max Frich și Da Ponte, (Libretistul lui Don Giovanni) au preluat povestea fiecare adăugându-i sau eliminându-i un episod. Maupasant l-a actualizat dându-i numele de Bel Ami. Nici românii nu puteau să râmână mai prejos. Gib Mihăiescu, Nic. Breban, au dat literaturii câte un Don Juan al lor dar fără conotațiile mistice ale celorlați, ei preluând doar tema seducătorului. Don Juan al lui Nic. Breban se numește Rogulski, iar al lui Gib Mihăiescu, Manaru. Dar Don Juan în ultimă instanță este un personaj fictiv. Unul din seducătorii adevărați care a trăit, care și-a scris memoriile și și-a notat cuceriile se numește Casanova, dar care, spre regretul multora n-a avut un Mozart să i le imortalizeze. Există în folklorul teatral românesc al anilor 60 doi seducători de mare clasă care ar merita numele de Don Juani care au făcut două cuceriri a unor femei celebre în Europa a acelor ani cu numele lor cifrate: John Dicksen și Cris Avram. La Opera Română în regia lui Andrei Șerban și a veșnicei sale colaboratoare Daniela Dima, Don Giovanni, Leporello, donna Anna și donna Elvira, personajele clasice poartă costume moderne și evoluează în fața unor cuburi înalte, viu și divers colorate care vor să fie castele, case, blocuri. Într-unul din ele se află o scară destul de înaltă pe care din când interpreții urcă sau coboară ...cântând!!! Celebrul Comandor care de fapt stârnește toată drama nu este omorât cu spada sau stiletul, cu care umblă în poșetă constant donna Elvira încercând să se răzbune pe Don Giovanni care a părăsit-o, ci cu un pistol banal, într-o scenă destul de anonimă. Leporello este ciomăgit de țărani cu...crose de golf, iar Zerlina este sedusă în afară de fraze meșteșugite și promisiui de căsătorie, procedee tipice ale seducătorilor, sărutâindui-se piciorul descălțat!!! Eroul este urmărit în permanență de întregi de echipe de operatori și cameramani, crora le împarte fotografii ale sale cu autograf precum și cozilor nesfârșite de fanatice admiratoare care-l divinizează dorind să devină victimile lui. Lista cuceririlor lui Don Giovani expusă de Leporello e destul de lungă: În Italia șase sute patruzeci. În Germania două sute treizeci şi una. O sută în Franţa, iar în Turcia nouăzeci şi una Dar în Spania sunt deja o mie trei!!! Dar peste tot și toate s-a auzit clar, distinct limba italiană și mai ales minunata muzică scrisă de Mozart, un amalgam de dramă și comedie, dirijată fără sincope de Ciprian Teodorașcu, deși uneori a acoperit soliștii. Au evoluat un mănunchi de cântăreți, unii dintre ei scoliți și cu diplome impresionante din străinătate, de la profesori vestiți din care regizorul a reușit prin teribilele și doctele sale mijloacele de persuaziune să facă adevărati actori . Și Adrian Mărcan un Don Giovanni cu plete autentice și cu o statură atletică) și Justinian Zetea (Leporello) și Tiberius Simu (Octavio) și Iulian Sandu (Massetto) și Marius Bolos (Comandorul) dar mai ales Ana Maria Olteanu (o revelație în donna Anna) și Simona Neagu (donna Elvira) și Antoaneta Bucur (Zerlina) impresionează prin calitatea și acuratețea vociilor în regim mediu dar mai ale prin sfâșierea lăuntrică pe care o conferă personajelor respective. Și dacă, mirare mare, finalul e încă tributar vechilor trucuri de teatru, cum ar fi ˮflăcările iaduluiˮ care izbucnesc din morminte înghițind eroul, regizorul nevrând să producă cutremurul indicat de mit când tot ce e împrejur se prăbușește, ne mulțumim cu dramatismul muzicii mozartiene. Am văzut finalul acesta într-un spectacol al teatrului I. Vazov din Sofia într-un turneu la București în regia lui Alexander Morfov în urmă cu câțva ani în care eroul era pur și simplu împietrit de o zgură ce curgea deasupra sa acoperindu-l total așa cum scrie legenda. Deasemenea regizorul român Lucian Giurchescu într-un spectacol cu Dom Juan de Moliere la Teatrul din Ȁrhus (stagiunea 1981-82) a găsit acestui moment o interpretare fericită: din locul unde se află Don Juan un reflector trimitea spre sală un fascicol de lumină orbitor și când fascicolul se stingea Don Juan era deja dispărut. Ar mai fi de spus felicitări Corinei Grămoșteanu pentru truculența variatelor costumelor moderne minus cel al lui Leporello...și încolo...câteva zile am avut în urechi mai tot timpul încântătoarea muzică mozartiană și viața ni s-a părut mai veselă, mai bună, realizând că e bine să te întâlnești din când în când cu Andrei Șerban, dar și mai bine e să auzi permanent muzica marelui, inimitabilului Wolgang Amadeus Mozart.
27. 08. 2017 Candid Stoica
.