Fraterniteatru

Zaraza via Răzvan Mazilu, la Ploiești

           (Teatrul de Estradă din Ploiesti rupe gura târgului cu Zaraza)

        „În 1929, în Uruguay, s-a ținut un concurs de compoziții, iar premiul doi a fost câștigat de această melodie, compusă de un oarecare Benjamin Tagle Rara. De acolo, melodia a ajuns la Paris și a fost auzită de lăutarii români, care i-au cerut lui Nicolae Kirițescu să scrie niște versuri. Kirițescu a păstrat din textul inițial doar cuvantul Zaraza, care nu era, în original, decât un îndemn de mânat boii, un fel de «hăis, cea!» Nu știa el asta atunci, cum nu a știut nimeni. El a făcut din Zaraza «un poem de nebune dorinți», portretul unei femei irezistibile și apoi la un pahar, a  răspândit legenda ei: Cristian Vasile s-ar fi îndragostit nebunește de o femeie, pe care apoi cineva, într-o noapte, ar fi omorât-o. Scriitorul Mircea Cărtărescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerată, iar urna cu cenușa ei ar fi fost furată de însuși Cristian Vasile, care, în amintirea iubirii lor, a înghițit câte o lingurița din ea, în fiecare zi, timp de un an de zile iar Zaraza a devenit celebră în interpretarea lui Cristian Vasile zileˮ, a declarat eminentul muzicolog Viorel Cosma într-un amplu interviu acordat ziarului Adevărul, cu puțin timp înainte de a ne părăsi, de unde reiese destul de clar că toată povestea Zarazei a fost produs fabricat...                         Se poate observa  în ultimul timp un interes deosebit pentru perioada anilor interbelici în primul rând prin povestirea Zaraza (culegerea de nuvele ale lui Mircea Cărtărescu intitulată De ce iubim femeile (Humanitas 2003), prin romanul Zaraza a lui Andrei Ruse (Ed. Polirom 2013) sau seria cărților  lui Dan-Silviu Boerescu întitulate Secretele Bucureștilor (Ed. Interval 2017)

            Spectacolul secției de revistă a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, regizat de cunoscutul coregraf Răzvan Mazilu (care semnează și schițele costumelor), se bazează în mare parte pe această mică povestioară, reinventată de Mircea Cărtărescu și plină de neadevăruri și invenții grosolane evidente,  la care Daniel Chirilă, semnatarul scenariului, a adaugat un colaj  amplu, în care apar, pe parcursul a două ore și jumătate, câteva personalități artistice ale vieții muzicale românești interbelice: Constantin Tănase, Maria Tănase, Ionel Fernic, Jean Moscopol, Silly Popescu, Zavaidoc, Titi Botez, la care se adaugă cuplul regal: Carol al doilea (Cosmin Șofron) și Elena Lupescu (Manuela Aliona Frâncu), care n-are, vorba aceia, nici în clin nici în mânecă cu acțiunea propriuzisă decât că au fost contemporani cu personajele ce alcătuiesc fauna scenariului respectiv, dar pe care interpreții au încearcat cu succes să ni-i arate într-o cheie sentimental ironică, pentru că, nu-i așa și ei s-au iubit... până la moarte...

Scenele cu tânărul Vasile Cristian, îndrăgostit de o frumoasă necunoscută mascată, care este talonată în permanență de un individ bizar, se amestecă într-un vârtej, ce se vrea amețitor, cu cele de la celebrul bordel Crucea de Piatră, ale căror protagoniste se numesc Mona Curdefier și Mimi Moft, cu altele, în care apare potentul și misteriosul Terente, cu explozivele cuplete din actualitatea imediată ale lui Tănase („davai ceas, davai palton”), cu cântecele debordante ale Mariei Tănase (Daniela Răduică) și Silly Popescu (Nico), precum și cu cântecele languroase ale lui Titi Botez (George Capanu)  sau cu tiradele anticomuniste al lui Jean Moscopol (Romeo Zaharia) și bineînțeles cu muzica lăutărească a lui Zavaidoc (Marius Bălan).                                Tot acest amalgam de situații disparate se vrea să fie încheiat într-un tot compozit, unitar cu contibuția scenografei Ioana Smara Popescu (care creează un cadru fix cu multiple posibilități de poziționare a personajelor) și mai ales a actorilor care interpretează unii mai potrivit (Ion Radu Burlan: C. Tănase), alții mai alăturea, unii mai la obiect alții mai pe de lături, mai cu voce (Iona Răduică: Maria Tănase), mai deabia auziți, unii mai timid (Andrei Radu: Cristian Vasile),, alți supra licitând (George Liviu Frâncu: I. Pribeagu)  ce li s-a oferit din belșug: un scenariu folosind din plin materialele din epocă, dar de multe ori dezlânat, mai tot timpul supra gonflat, peste care plutește în mai toate compartimentele amprenta kitch-ului.   E de admirat munca și abnegația artiștilor pentru aceste texte și e de mirare cum regizorul Răzvan Mazilu autorul a unor excelente spectacole  în alte teatre ca Dorian Gray la Teatrul Odeon sau Cabaret la Teatrul German din Timișoara) nu a avut curajul să taie măcar o jumătate de oră din acest spectacol care spre final devine tot mai obositor. Una peste alta totuși trebuie felicitată direcțiunea teatrului pentru aducerea pe scenă a unui subiect extrem de atractiv publicului larg.

L-am cunoscut și eu pe Cristian Vasile în 1961 la Teatrul de Stat din Piatra Neamț, unde era angajat ca regizor tehnic!!!. Îl vedeam seară de seară în culise încercând să facă o meserie pentru care nu avea nici o înclinație, dar pe care era obligat s-o facă pentru ași câștiga existența.    Nu mai putea să cânte, avea o față emaciată, era slab, uscat și bolnav, aproape o umbră din  ce fusese altădată, dar în pauze, la repetiții povestea celor ce vroiau să-l audă, despre extraordinara sa viață, care se petrecea între Paris, Viena, Berlin și Roma, unde se făceau înregistrările la celebrele case de discuri Odeon, Columbia, Recors, Pathe și despre extraordinarele sale succese europene, pe care poate nu le-a avut niciun cântăreț român, până la el, despre nesfârșitele nopți de chefuri la care a paricipat seară de seară înconjurat de femei frumoase și voluptoase, care i-au distrus sănătatea, povestiri pe care le ascultam uimit și sufocat de emoție, de multe ori neîncrezător, bănuindu-l că fantazează...      Printre altele am fost martor la căsătoria sa legală cu Rada Moldovan după ce divorțase de prima lui soție, Francesca Cristian, care, după propria-i mărturisire, îl devalizase de toată averea sa...  S-a stins din viață, sustin  unii comentatori la Predeal, alții la Sibiu în 1974...    Ulterior a devenit unul din protagoniștii piesei mele, intitulată Povestea unei trădări sau o scrisoare sustrasă apărută în volum în 2013 care așteaptă încă să fie jucată.

   03. 02. 2018.                                                                       Candid Stoica