vineri, 21 decembrie 2018
De vorbă cu un revoluţionar de la baricada de la
„Inter”
Ştiind de mai mult timp că Sandu Dinu, fostul şofer al teatrului
de Comedie ar fi participat la ”baricada” din 21 Decembrie 89, la sfârșitul
lunii trecute i-am propus să-i i-au un
interviu. După multe reticenţe şi amânări a acceptat să stăm de vorbă cu un
reportofon în faţă numai și numai dacă am să-i reproduc întocmai, fără tăieturi
ce ce are să-mi spună
- Am certificat de revoluționar, dar nu m-am prevalat niciodată de
drepturile ce au decurs din el, a precizat Sandu Dinu, S-au prevalat de ele, alte lichele…Au trecut peste douăzeci de ani dar numai când îmi amintesc de orele alea
mă trec transpirațiile de frică. A fost cumplit. Târziu am realizat că a fost
din partea mea un gest de inconștiență. Doamne ce nebunie, ce demență a fost…
Puteam să mor de o sută de ori. Numai norocul și Dumnezeu m-au salvat. O spun fără sfială, dacă s-ar mai
repeta lucrurile nu m-aș mai băga în așa ceva nici mort…Ce a urmat în 22 a fost o joacă, o bagatelă
față de ce s-a întâmplat în 21 la baricadă…Gândiți-vă, Ceaușescu era în viață,
înconjurat de tot aparatul lui represiv, generali, armată, securitate, miliție,
plus oameni în civil, special pregătiți pentru asemenea evenimente, iar un grup
de nebuni, de zăltați, cu mâinile goale, ne-am strâns acolo cam în fața
fostului restaurant Dunărea, dar peste drum, chiar în fața hotelului
”Intercontinental” și am construit un
fel de baricadă și am început să strigăm Jos Ceaușescu, Moarte Tiranului și
alte lozinci, sub privirile plictisite ale trecătorilor care se uitau la noi ca
la teatru, ca la circ…și nu le venea să creadă că ceeace făceam noi era o, cum
să spun, o revoltă adevărată
- De ce erați voi mai revoltați decât ceilalți?
Sandu Dinu și-a oprit șuvoiul vorbelor rămânând câteva clipe interzis…
- Cum de ce? Ați uitat tot ce am
îndurat? Foametea, toate restricțiile pe care ni le impusese la toți ca să
plătească datoriile externe, cozile la alimente, la benzină care mă-nebunea,
demolările nebunești care au lăsat atâtea familii fără case, restricțiile la
lumină și căldură iarna, groaza de ”organe”, …că o clipă dacă suflai în front,
erai dat pe mâna securității de care nu scăpai fără pușcărie…doamne ce necazuri
am avut cu ei, și iar numai norocul și Dumnezeu de sus m-a scăpat de închisoare…Parcă
d-stră nu erați revoltați, că jucați în
frig, că vi se interziceau piesele cum a fost
la Teatrul de Comedie cu piesa aia, Concurs
de Frumusețe, în care jucați și d-voastră,
care a fost considerată chiar un atac împotriva șefului statului, nu
erați supărați și d-stră actorii, că vă dădea voie să jucați numai spanacuri,
numai minciuni, ca piesa ailaltă cu care vă duceam peste tot în turnee, Măseaua de minte! Dar totuși artiștii n-au ieșit în stradă, pentru
că majoritatea aveau funcții, iar ceilalți stăteau ascunși și spuneau doar
bancuri cu Ceaușescu, nu vreau să
jignesc pe nimeni, actorii au venit a doua zi în C.C, când totul a fost ca să
zic așa, ca la operetă sau estradă: Diaconu, Maftei, Mărăscu, Nicolaescu, Visarion
și alți pe care i-am văzut în Comitetul Central, unde eu am fost unul din cei care l-au dus,
aproape cu forța pe Dăscălescu în balcon de l-a huiduit lumea…Doamne ce a fost
la C. C!…Am reușit să pătrund, că intra cine vrea și cine nu vrea, era un du-te
vin-o ca-n talcioc…
- Hai să ne întoarcem la baricadă. Ce te-a făcut să te duci acolo?
- Eu atunci, trebuie să vă spun, că eram furios din cauza unui conflict
cu secretarul de partid din teatru, nu-i dau numele, persoană foarte influentă și
atunci și acum, director de teatru, acum, nu atunci, care a vrut să mă dea
afară! Plus că avusesem o mare deziluzie…Directorul, de atunci al teatrului, Silviu
Stănculescu, în care, am crezut că pot
să spun, că sunt amic, (copilul meu și
băiatul lui erau ca frații,) mă trădase și semnase actul cu care în urma
mașinațiilor omului de care am vorbit mai înainte, să vă feriți de el, urma să
fiu dat afară cu un articol tare urât cu care nu mai puteam fi angajat nici la
canalul Dunăre Marea Neagră, cum mi-a și spus o funcționară de la sectorul de
partid al sectorului trei, de care aparținea Teatrul de Comedie (Otulescu) la
care fusesem chemat într-un fel de audiență…pentru că în urma unor confruntări verbale
cu secretarul de partid, acesta căruia nu i-am
dat numele, e un om rău de care vă sfătuiesc să vă feriți, pe unele
probleme personale legate de viața particulară, în speță legate de o femeie, o
iubită a mea la care râvnea și el,
acesta, care nu i-am dat numele. Sunt lucruri vechii care încă mă rod… Și poate n-ar trebui! Viața, maestre, e așa de frumoasă că nu
merită ne ocupăm de rahaturi! Deci, în 21, rețineți, 21, eram pe la
teatru, când auzind de la diverse
persoane de manifestația din piața palatului m-am decis să mă duc glonț acolo. Era cam ora prânzului. Ajunsem în
spatele statuii lui Mihai Viteazul unde i-am întâlnit pe S. Stănculescu, Vl.
Găitan, Mihăiță și Morărescu, directorul adjunct al teatrului care priveau în tăcere ce se-ntâmpla dincolo de
statui. Măi, fir-ar al dracului mi-am zis, ăia de acolo au curaj și eu să stau
să mă uit ca grangurii ăștia? Și fără să
mă mai gândesc la ce fac m-am dus acolo, în fața hotelului și i-am ajutat
să care scaune și mese de la
restaurantul de visa-vis peste o mașină răsturnată,
de fapt o autoutilitară cu număr de Buzău care venise din spre piața Palatului,
se oprise acolo și șoferul, o piticanie de om, a șters-o și a lăsat-o acolo…(nu
l-am mai văzut și nici mașina nu știu dacă a revendicat-o cineva)…Dan Iosif,
Dincă, mulți oameni pe care atunci îi vedeam pentru prima oară, colegul d-stră
Râlea, fiica și fiul d-nei Pleșa, caserița teatrului, Ciucu, unul din
recuziterii teatrului care tocmai atunci i se năzărise să-mi ceară niște bani și
alții printre care un tânăr profesor de la politehnică! Și un bărbat înalt care
zicea că e academician și-l chema Radu, numele ălălalt nu mi-l amintesc, care
era cu fiul său…Parcă avea un nume de sârb…Să fi fost, zic eu, cam peste 50 de
oameni la baricadă, în momentele de vârf. Dar mai plecau, mai veneau, iar în
jur inactivi să fi fost cam 200…La un moment dat am luat împreună cu Dincă
firma aia mare de Parching de la parcajul subteran și am pus-o deasupra
mormanului de mese şi scaune de la fostul restaurant Dunărea, acum Pescarul! Toți eram suiți acolo
pe, construcţia asta, toţi, vorba vine, sus erau cât încăpeau, ceilalți erau
prin prejur. Eu eram când jos când sus, aveam o energie ceva de neînchiput! Eu,
de felul meu, sunt repezit, dar atunci
eram ca sfârlează, strigam: jos cismarul! Cântam: desteaptă-te române,! Înjuram,
împreună cu ceilalți nebuni…Dan Iosif, v-am spus, avea o porta voce, dracu știe
cum făcuse rost de ea …În timp ce noi strigam, cineva mi-a arătat că pe trotuar
se plimba agitat ambasadorul Statelor
Unite care striga și el ca nu cumva cordoanele de militari care se formaseră în
fața noastră să tragă în noi…M-am dus la
el să mă conving că e el. Şi așa era. Era el, ditamai ambasadorul!
- În ce limbă striga ambasadorul?
- Dracu mai stie! Spunea cam așa: Non violent, non violent, libery,
democrat! La un moment dat cineva a strigat : Jos comunismul! Atunci, țin
minte, ca acu, a început să se tragă nebunește din toate părțile! După care au venit pompieri cu furtunurile cu apă și
ne-au udat…
- Și ce ați făcut? -
Ce dracu să facem!. Ne ascundeam pe lângă zidurile ”Inter-ului, după care
avansam și încercam să ne suim iar pe baricadă…Unii reușeau, alți nu…Între timp
veneau iar pompieri, iar puneau tunurile cu apă pe noi, iar ne retrăgeam
înjurându-i și protejându-ne cu câte o masă sau un scan, dar până la urmă iar
ne retrăgeam, ajungând până la intrarea în Teatrul Național… și asta de mai
multe ori până au terminat apa și atunci i-am luat la goană pe Pompieri, care după aia au devenit revoluționari cu diplome! Ca să
vedeți cum se scrie istoria! Dar veneau alte mașini și nenorocirea iar începea!
Cum am mai spus: noi, ne retrăgeam pe trotuar, sau ne adăposteam sub zidurile
Interului, fiecare pe unde apuca și apoi ne întorceam iar…uite așa de zeci de
ori, ca un joc cu șoarecele cu pisica, dar la început n-am văzut că cineva ar
fi căzut sau ar fi fost ucis pentru că trăgeau în sus și în caldarâm și
gloanțele ricoșeau și uneori ne treceau vâjâind pe le urechi, dar dacă intrase
dracu-n noi nu simțeam, nu auzeam nimic! Dar până la urmă a fost atinși câțva
care au căzut şi a început să curgă
sânge! Atunci a fost sperietura cea mare! Când ne-am dat seama că nu e joacă și
că am putea să murim…
- Erați drogați?
- Pe dracu, eram ca și drogați, dar nu era nevoie de droguri câtă ură
aveam împotriva lui Ceaușescu. Când
ridicam privirile și vedeam în balcoanele ”Interului” că se filmează ne creștea
inima de bucurie gândindu-ne că o să vadă străinătatea ce se petrece aici, că
nu puteau să ne omoare și căpătam curaj
și strigam cu infocare, jos tiranul, jos
Ceaușescu, vrem libertate…oboseam, fumam câte o țigare, mai beam o tărie, o
cafea…de pe la unii oamenii de pe margine care ne aduceau cu termose…unii ne-au
dat și sanviciuri cu ceva pe ele, salam, crenvurști…după care iar strigam lozinci cu
jos Ceaușescu, jos tiranul până când întradevăr am obosit…
- Și cum s-a terminat?
- La un moment dat, să fi fost
zece seara, m-a tras de mânecă un civil care mi-a șoptit: ”Dacă nu vrei să mori
întinde-o că va fi jale” Atunci m-am dezmeticit, mi s-a făcut frică și am
plecat, nu acasă ci la niște prieteni…că
acasă mi-a fost frică să mă duc…acolo la prieteni mi-am dat seama că aveam pe
față :sânge, pantofii îmi erau de asemenea năclăiți tot de sânge, iar hainele
erau și ele pline de sânge… pentru că…nenorociții uciseseră oameni.
Când am revenit dimineața baricada dispăruse, asfaltul fusese spălat ca
și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aduseseră și flori… Nu-mi venea să cred că
ceace se întâmplase fusese adevărat și nu o închipuire de a mea…Cum stăteam așa
prostit, am zărit venind din spre piața
Unirii mulți oameni, ca le manifestațiile de 1 Mai, care și ei strigau lozinci
împotriva lui Ceușescu. Când au ajuns
lângă mine m-am lipit de ei și împreună am ajuns la Comitetul Central…și unul, care mai târziu am
aflat că-l chiamă Voicu, nu acela care făcea figurație la noi la teatru a spart
primul geamurile ușilor de la intrarea principală, şi am intrat buluc zeci, sute de oameni… dar nu
mai pot să mai vorbesc, amintirile m-au copleșit, ….uitați am început să
tremur, parcă aș avea friguri…
L-am lăsat. Sandu acum nu mai e
tânărul zvelt și zurbagiu cu plete de altă dată, s-a îngrășat, are cearcăne sub
ochi și părul (tot plete) i s-a rărit, îmi
spune că a lucrat un an în Germania, probabil a fost tot șofer, dar una peste
alta parcă ce a fost atunci când au vrut
să-l dea afară din teatru, omul cel rău al cărui nume nu vrea să mi-l spună, îl
roade cel mai mult. Mi-a spus cu regret în glas că nu-mi închipui eu cât de
mulți informatori au fost și mai sunt în teatru și mi-a promis că va mai sta de
vorbă cu mine și-mi va spune toată istoria cu omul cel rău de care trebuie să
mă feresc (va urma)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu