Un spectacol marca Radu Beligan (Cronică entuziastă) A trecut vara cea fierbinte, a venit toamna şi ea destul de toridă, dar cu diluvii dezastroase în unele regiuni şi actorii s-au întors la scândura scenei, iar directorii în birourile lor, apăraţi de vajnice secretare, cocând, ţesând planurile unor viitoare succese: piese inedite, teribile, regizori să transforme piese anoste în spectacole remarcabile, actori formidabili, care să poată face faţă spectacolului mediatic…şi, bineînţeles, aranjamente profitabile pentru ei şi prietenii lor (a se citi gaşca) Prima, premieră a stagiunii care va începe sau care se va continua, depinde de unde începe numărătoarea, e a unui teatru insolit în peisajul teatral Bucureştean, Teatru Cafe Godot (care dealtfel a jucat toată vara) care s-a dovedit un spectacol rotund, bine finisat, proaspăt, un adevărat giuvaer de intenţii, de subtexte, toate duse la capăt cu o ştiinţă a amănuntului pe care numai marii maeştrii o posedă. Piesa „Fă-mi un loc” de Anthony Michineau, (o comedie amară despre două destine care se trezesc singure părăsite într-o cuşetă de tren) produsă de Asociaţia Inspira şi regizată de maestrul Beligan cu o rară artă a detaliului şi interpretată cu o frenezie greu de egalat, de Medeea Marinescu şi Marius Manole, de fapt doi artişti consacraţi, vrând în subsidiar, probabil, să surclaseze sau eventual să egaleze succesul obţinut de Florin Piersic cu al său „Străin în noapte”, regizat tot de maestrul Radu Beligan, care ne-a obişnuit ca la distanţe de timp, în ciuda vârstei înaintate, să „fabrice” succese autentice şi de durată. La mulţi ani iubite maestre şi la mai multe spectacole admirabile. Nimic în plus, nimic în minus, nici o concesie făcută publicului de duzină, doar rigoare, doar sinceritate, doar adevăr, iată o performanţă greu de egalat, astăzi când prostul gust şi vulgaritatea au invadat scenele bucureştene. cât şi casele oamenilor prin producţiile sub orice critică a unor televiziuni. Marius Manole, şi Medeea Marinescu sunt două exemplare de mare talent, doi artişti talentaţi cărora mai toţi oamenii de teatru, le doresc un mare viitor …Cinste lor şi profesorilor lor. Câteva cuvinte despre „Teatru Cafe Godot” care a fost infiinţat, cu câţiva ani în urmă, în localul unei foste berării, de pe strada Blănari, unde pe timpul împuşcatului funcţiona un club al oamenilor din arhitectură, de actorul Geo Remeş (fiulu fostului ministru al Finanţelor, poreclit de ziarişti, Caltaboş în urma unui scandal de luare de mită). E o cafenea, dar are şi o scenă unde de-a lungul timpului s-au jucat spectacole cu titlurile: Bărbaţii sunt pe Marte, Femeile pe Venus, Dragostea durează 3 ani, Ce ne spunem când nu vorbim, Mici crime conjugale, Un cuplu ciudat, Marea iubire a lui Sebastian, Monologurle vaginului (titlu care într-o revistă pudibondă a apărut ca : Monoloagele vecinului) şi au evoluat actori ca : Vlad Ivanov, Dorina Chiriac, Mihai Călin, Anca Sigartău, Ada Milea, Lia Bugnar, Florin Piersic Junior, Andreia Grămoşteanu,(recent laureiată a festivalui de teatru independent), Mirela Zeta, Alex. Conovaru, sau muzicieni, sau chiar trupe ca : A. G. Weinnberg, Irina Sârbu, Şue Paparude, Zdrob şi Zdup etc În declaraţia de pe site-ul localului se scrie că Godot Cafe Teatru aşteaptă proiecte noi din partea celor interesaţi de teatru independent, de spaţiu neconvenţional cărora astfel li se oferă un loc generos dotat tehnic Perioada interbelică era plină de asemenea localuri, iar în 1998 dramaturgul şi regizorul Puşi Dinulescu a înfiinţat şi întreţinut în strada Transilvaniei, colţ cu Virgiliu un local asemănător care purta numele de „Robert Calul”, dar care din varii motive după câteva luni a sucombat. Maestrul Radu Beligan a spus deseori că nu numai actorii trebuie să aibă talent, dar şi publicul, ceea ce cel de la Cafe Godot a reuşit cu prisosinţă, ascultând cu multă atenţie textul şi jocul interpreţilor, reacţionând prompt la situaţiile de haz şi aplaudând frenetic la final, deşi majoritatea aveau în faţă un pahar cu Burbon, cu vin sau cu bere şi în mod sigur o friptură apetisantă, dacă nu un pachet de grisine şi o sticlă cu apă minerală.

Ravagiile fumatului

Pericolele fumatului Un avocat din SUA a cumparat o cutie de tigari, foarte rare sideosebit de scumpe. Pe urma le-a asigurat, printre altele si impotriva incendiului. In decurs de o luna, fumand toate tigarile din cutie si fara sa fi facut nici macar prima plata pentru polita de asigurare, avocatul a solicitat companiei de asigurari sa fie despagubit, aratand ca tigarile au fost distruse intr-o serie de "mici focuri". Compania de asigurari a refuzat plata, invocand motivul evident si anume ca avocatul a fumat tigarile. Avocatul a chemat in judecata compania de asigurari si A CASTIGAT. Administrand probatoriul, judecatorul a fost de acord cu societatea de asigurari si anume ca cererea de despagubire era cel putin "neserioasa". Totusi, judecatorul a retinut faptul ca avocatul detinea o polita de asigurare pentru tigari care garanta ca acestea erau asigurate inclusiv impotriva foculului, fara a defini ce este considerat a fi "foc acceptabil", iar societatea de asigurari a fost obligata sa-l despagubeasca pe asigurat. Decat sa treaca printr-un proces lung si costisitor, societatea de asigurare a acceptat sentinta si a platit 15.000 $ avocatului pentru pierderea tigarilor in "incendiu". ACUM URMEAZA FAZA TARE Dupa ce avocatul si-a incasat cecul, compania de asigurari a cerut ca acesta sa fie arestat pentru 24 de cazuri de incendiere. In urma propriei cereri de despagubire si a declaratiei de la procesul anterior (folosite acum impotriva lui), avocatul a fost condamnat pentru incendiere intentionata a bunurilor sale asigurate si a fost condamnat la 24 de luni de inchisoare si o amenda de 24.000$ P.S. Aceasta este o povestire adevarata si a castigat Locul I la concursul : "Recent Criminal Lawyers Award Contest"

Nobel 2013 pentru literatura

Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2013 a fost acordat scritoarei canadiene Alice Munro, al cărei nume real este Alice Ann Laidlaw, s-a născut pe 10 iulie 1931, este canadiană şi scrie în limba engleză. Alice Munro scrie în principal nuvele, uneori asociate între ele, centrate adeseori pe personaje feminine, cu o acţiune situată în provinciile canadiene Ontario şi Columbia Britanică, din anii '40 până în prezent. Pentru calitatea textelor sale, scriitoarea a fost supranumită "Cehov al Canadei rurale". Volumul „Too Much Happiness/Prea multă fericire“ a fost publicat în 2009 şi tradus la noi în 2011 de către Editura Litera. Acesta a fost foarte bine primit de presa internaţională: „Cu dezvăluirile ei despre vremelnicia şi precaritatea existenţei confortabile de zi cu zi, această carte îţi dă fiori... o capodoperă a ficţiunii contemporane”, Sunday Times; „Cea mai recentă colecţie de proză scurtă a lui Alice Munro îi reafirmă intuiţia pătrunzătoare... Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru“, The Times; „Un stil deopotrivă calm şi deliberat, fluid, dar bine controlat, puternic, dar plin de compasiune, iată ceea ce dă profunzime privirii ei asupra condiţiei umane“, The Scotsman Premiul Nobel pentru Literatură este acordat în fiecare an, din 1901, excepţie făcând anii 1914, 1918, 1935, 1940, 1941, 1942, şi 1943, iar până anul acesta au fost primite 105 premii. 12 de femei au câştigat până în prezent Premiul Nobel pentru literatură, trei dintre acestea în deceniul anterior (Elfriede Jelinek - 2004, Doris Lessing - 2007 şi Herta Muller - 2009). Laureaţii vor primi câte o medalie din aur şi un premiu în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (circa 930.000 de euro), care poate fi împărţit între cel mult trei câştigători pe fiecare categorie. Laureaţii îşi vor primi premiile Nobel în cadrul unor ceremonii oficiale organizate la Stockholm şi la Oslo, pe 10 decembrie, ziua în care se comemorează moartea fondatorului distincţiilor, Alfred Nobel, decedat în 1896.

Şi marele favorit Vosganian? A luat plasă? Incredibil

SPECTACOL DE FESTIVAL

Viena, Parisul, Roma, Berlinul, Praga îşi au festivalurile lor. Până şi Chişinăul îşi are festivalulurile sale. În acest context nu era posibil ca oraşul capitală a României, ţară UE să nu aibă festivalurile lui. Ca orice capitală europeană care se vrea respectată Bucureştiul şi-a făurit, şi-a desăvârşit, dealungul timpului, pe ale sale ca de exemplu cele culinare, ca al celui mai mare cârnat, a celei mai mari piţa, ale celei mai gustoase, mai amare beri, publicul bucureştean a fost pur şi simplu invadat de festivaluri artistice. Şi oraşele mai mici pentru a atrage turişti s-au molipsit de “festivalită” Luând exemplu străinătăţi, unde într-un mic sat din Campania, unde a murit filozoful Plotin, în cinstea celui care a descoperit că dincolo de Rău şi Bine nu există nimic, se organizează un festival al nimicului, la Pătârlagele există un festival al ţuicii, ceea ce în ultimă instanţă nu e deloc rău. E chiar benefic. Se testează atât calităţile nimicului cât şi cele ale tuici de prune.. Nici nu s-au stins bine ecourile festivalului filmului Anonimul, ale filmului Latino American, ale teatrului independent Undercloud, că deja s-au auzit primele acorduri majore ale festivalulul George Enescu-ajuns la 21-a ediţie- care de aproximativ două săptămâni a ocupat atenţia melomanilor cu concertele, expoziţiile, filmele şi manifestările sale extra muzicale din piaţa Palatului. Lăsând deoparte concertele de la Ateneul Român şi de la Sala Palatului, de care s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare cronicari specializaţi, am să vorbesc (scriu) de un minunat şi original spectacol de teatru vizual, radiofonic, filmic, de fapt un scenariu cu titlul “Ce ştia oraşul” după piesa dramaturgului I. Valjan, “Ce ştia satul”, prezentat pe imensa scena metalică din Piaţa Palatului, construită pentru spectacole concert ale diverselor trupe de rock, hard rock şi eventual manele, care de data asta şi-a găsit o excelentă intrebuinţare pentru un spectacol amplu, polifonic. Ştiam piesa. Paricipasem la o înregistrare făcută cu ani în urmă de regizorul Dan Puican, în care citisem, înregistrasem, micul rol al lui Niculai, feciorul casei, iar protagoniştii au fost nimeni alţi decât Stela Popescu şi Alex. Arşinel, ajunşi printr-un ciudat mister, un fel de Stan şi Bran ai României. “Ce ştia satul” e o mică dramoletă (o piesă într-un act) petrecută între doi soţi într-un moment de criză: de fapt în urma divorţului care se pronunţase şi care urma să se transcrie şi în cadrul căreia soţul regizează o mică excrocherie ca să afle dacă a a fost întradevăr înşelat sau nu, gând care, asemeni celebrului personaj shakesperian, Othelo, simbol al geloziei feroce, îl torturează zi şi noapte. Desigur d-l Marinescu, personajul piesei nu atinge profunzimile eroului shakesperian, dar este, cum se poate spune, cam pe aproape, fiind până la urmă un fel de, nici prea profound, nici prea vesel, nici prea prea, nici foarte foarte, cum spune nenea Iancu Caragiale…fiind, ca tot românul obişnuit un fel de Mitică redivivus. Deşi ingenioasa smecherie, un truc simplu, copilăresc îi reuşeşete, până la urmă nu se poate bucura de rezultat pentru că descoperă, cu stupoare că a fost înşelat nu simplu ci vârtos şi a fost de râsul oraşului mult timp, ceea ce nu e un lucru de laudă pentru oricare bărbat care oricât ar fi de ghebos, sfrijit, chel, pitic, alcolic, bâlbâit, el are, totuşi, o părere extrem de favorabilă despre persoana sa, despre fiinţa sa unică, şi faptul de de a purta coarne, metaforic vorbind, îl consideră cel mai înjositor epitet pentru calitatea de bărbat, de mascul, de stâlp al casei, întemeietor de familie şi eventual de dinastie. George Mihăiţă interpretul d-lui Marinescu, ilustrează cu prisosinţă aceste ipostaze, creind, la faza asta de lectură, căci cei doi interpreţi de fapt citesc replicile, un personaj complex plin de resentimente, dar în acelaş timp mânat de dorinţa aprigă de a afla adevărul, pe care în străfundurile sufletului lui nu-l bănuie şi de fapt nici nu-l agreia în forma care i se dezvăluie în final. Parcurge toată gama de incertitudini de la simpla bănuială, la aflarea adevărului crud, până la împăcarea filozofică, care se traduce, de fapt, prin vorba devenită celebră a fiecărui om din România: Asta e! O observaţie de alt ordin, mai personal: Am jucat în multe spectacole alături de G. Mihăiţă, dar acum văzându-l pe scenă în actuala lui înfăţişare, cu părul alb, eu care îl văzusem, cu ani în urmă, şi îl admirasem în filmul lui Lucian Pintilie “Reconstituirea”, am avut o strângere de inimă, gândindu-mă, asemeni lui Bulă, că timpul trece peste toţi oameni vertiginos, fie actor, fie muzician sau simplu muncitor. Mergând cu argumentaţia până la capăt mărturisesc că acasă n-am avut curajul să mă uit în oglindă La fel Virginica Mirea, interpreta soţiei, stăpâneşte cu virtuozitate cele două ipostaze ale rolului: când femeia caldă, iubitoare, soţia atentă şi grijulie la toate dorinţele bărbatului iubit, adulat, dar şi înverşunarea, dezamăgirea, furia interioară pe care o arată în toate dezvăluirile pe care le face despre multiplul ei adulter. Ea joacă aceste destăinuiri cu sinceritate, cu o încărcătură dramatică copleşitoare, mai ales când vorbeşte de un amant pe care l-a iubit sincer, cât de sincer poate fi o femeie adulterină, dar şi cu un soi de detaşare care te face uneori să crezi că totul nu e decât o înscenare din partea ei, ca să-l necăjească pe cel ce i-a stat alături opt ani de zile, i-a făcut cafeaua dimineaţa, precum şi alte servituţi nocturne, i-a şters biroul de praf, i-a primit musafirii, şi că, la sfârşit, îi va spune că totul n-a fost, de fapt, decât o glumă… .Regizorul Mihai Lungeanu, schimbând nu numai titlui piesei, dar mutând şi locul de acţiune al ei, anume într-un local restaurant, pe care l-a umplut cu o figuraţie, formată din actori şi colaboratori ai Teatrului de Comedie, activă, atentă la discuţia celor doi soţi, la destăinuirile şi răbufnirile lor, la dezvăluirile, devoalările celor doi protagonişti, a realizat un spectacol complex, original, cu concursul mai multor arte pentru care merită multe, felicitări. I-aşi putea sugera că scenariul actual ar putea fi baza pentru un viitor film pe marele ecran sau Tv. Alături de ceilalţi interpreţi “actorul” Lungeanu a fost un bun povestitor, un inteligent dirijor, al ochestraţiei pusă în scenă de el, intervenind deseori pentru a corecta unel erori ale unor interpreţi, dar mai ales pentru a anuţa interludiile musicale ale o În concluzie am asistat într-o ţară a scenariilor improvizate că se poate face şi lucruri de calitate ca acest minunat, excelent moment festivalier lucrat cu îndrăzneală, fantezie şi mai ales cu talent. Nu pot încheia fără să copiez caseta tehnică a acestui inedit spectacol: Alături de protagonişti au evoluat: Delia Nartea, George Grigore, Alex Conovaru, Ana Maria Lazăr, Marius Drogeanu, Bogdan Ghiţulescu, au fost mult mai mulţi, dar spaţiul nu-mi permite să-I numesc pe toţi. Regia tehnică, Vasile Manta: regia de studio, Janina Dicu: regia muzicală, Stelică Muscalu, scenariu şi regia artistică, Mihai Lungeanu. P. S: I. Valjean pe adevăratul său nume Vasilescu Al. Ion (1881-1960) a fost magistrat şi autor dramatic, autor a mai multor piese jucate cu succes la Teatrul Naţional, dintre care una “Generaţie de sacrificiu”, o capodoperă, este foarte actuală actuală, azi, prezentând situaţii similare celor de astăzi, când tineri care nu-si găsesc de lucru îngroaşă rândurile şomerilor, fie emigrând, fie obligaţi, pentru a putea tră,i să facă munci sub capacităţile lor intelectuale. Dar managerii teatrelor actuale, speriaţi de virulenţa mesajului piesei, se fac că n-au auzit de ea.    23. 09. 2013

DIN CARTEA ALBA A SECURITATI

Din cartea albă a securităţii :"Cum tov Leontin. Sălăjan după operaţia suferită era în comă tov. Ceauşescu Nicolae l-a vizitat şi luând cunoştinţă de starea bolnavului i-a spus tovarăşului doctor Făgărăşanu, care la operat pe tov. Leontin Sălăjan că trebuie „luată o hotărâre eroică“ la care tov. Doctor Făgărăşanu a spus că el nu cunoaşte decât „Eroica de Beethoven“ – indispunându-l rău prin aceasta pe tov secretar general Ceauşescu Niculae, care a părăsit încăperea".. : Din informarea scrisă a unui informator din spitalul Elias

ALT PLAGIAT PONTA

Alt caz de plagiat, descoperit de filologul și eseistul Adrian Papahagi în vara anului 2013 și semnalat premierului francez Jean-Marc Ayrault [83] cu ocazia vizitei acestuia în România, a fost documentat în detaliu în septembrie 2013.[84][85] În volumul Răspunderea în dreptul internațional umanitar,[86] scris de Victor Ponta în colaborare cu Daniela Coman, sunt preluate — fără citarea sursei — pasaje întregi din volumul „La Cour pénale internationale – Le statut de Rome”,[87] scris de avocatul francez William Bourdon, expert în apărarea drepturilor omului, în colaborare cu Emmanuelle Duverger. Din documentul în care sunt prezentate în paralel, pe două coloane, pasajele relevante din lucrarea originală și cea plagiată,[88] rezultă, pe lângă extensia plagiatului, și faptul că au fost preluate amănunte pe care autorii români nu aveau cum să le cunoască din alte surse la acea dată.

La următoarele alegeri, votaţi cu Ali Baba. Cel puţin veti fi siguri că nu vor exista decât 40 de hoţi.

O dilemă

Dilema unui ziarist. Un distins și ironic literat (D. P. D) a scris pentru o revistă de specialitate a umorului o serie de articole în care înfiera şpaga, mita, bacșișul care se folosesește în mai toate tranzacțiile vieți de afaceri și cotidiene. Până aici totul e cum se poate mai bine și mai frumos și prietenul meu se simțea bine în postura de închizitor care înfiera prin articolele sale flagelul național, calul de bătaie, împotriva țării noastre, a presei internaționale și a parlamentului de la Bruxeles. Dar la un moment dat când a trebuit să fie plătit pentru seria de articole amintite…i s-a propus, e către cei de la revista respectivă care publicase articolele respective, într-un mod discret,ca să fie plătit cu bani din…buzunar! Distinsul literat nu știe ce să facă: să-și intrerupă seria de articole vitriolante la adresa flagelului amintit refuzând plata la negru sau să-și continuie seria de articole vitriolante acceptând plata la negru, exact ca cei criticați aspru de el este într-o mare dilemă: să primească și în felul acesta să fie părtaș la flagelul național și să-și continue seria de articole defăimătoare sau să nu primească și să-și întrerupă seria de articole rămănând incoruptibil. Ca și înaintașul său de la consiliul europe.i La ora actuală este încă în dilemă.

Festivalul teatrului independent (I) (Under Cloud) În clădirea unde până nu de mult zeci, sute de funcţionari lucrau asiduu la falsificarea istoriei naţionale, se desfăşoară anul acesta, începând din 20 August, ediţia a VI-a a festivalului de teatru independent. Organizatori au ţinut să adauge: „de orice”. Ca unul care am înfiinţat în 1995, împreună cu un grup de colegi (Iurie Darie, Anca Pandrea, V. Yila) şi dramaturgul Radu Iftimovici, unul din primele teatre independente, intitulat „Incomod” care a produs, din fonduri particulare, spectacolul politic cu piesa „Curve de Lux”, a lui Radu Iftimovici, normal că producţiile unui asemenea festival m-au interesat intens, vizionând, cu concursul amabil al echipei de organizatori, seară de seară, cu mici excepţii, toate spectacolele. Timp de 12 seri, a anunţat judiciosul program, se vor juca 29 de spectacole, câte două şi chiar trei pe zi). Au fost prezentate spectacole a unor mici grupuri de artişti, sau înjghebări unele făcute în pripă, cu nume dacă nu ciudate, în orice caz greu de reţinut, ca „Inorog Art”, „Teatru pentru puţini”, „D aya”, „Teatrul luni de la Green Hours”, „Godot Cafe Teatru”, „Undercloud project”, „Teatrul nu-i o clădire”, „Chatarsis Under Cloud”, „Doctor s Studio”, „Trupa de acrobaţi Xtreme” etc. care până acum au avut reprezentaţii în localuri improvizate, în poduri de case, în barăci, în restaurante sau cafenele, în apartamente şi sufragerii particulare, prezentând texte scrise de Lia Bugnar, Andreas Petrescu, Saviana Stănescu, Valentin Nicolau, Catinca Drăgănescu, Leonid Zorin, Christopher Durang, Oliver Emanuel, Donald Marguiles, Anthony Machineau, S. Baştoboi, Wliam Luce şi multe altele după: „Scufiţa roşie” de Fraţii Grimm, după Pascal Bruckner, după Neil LaBute, după Peter Schaffer, după E. E. Schmitt, după autori americani contemporani şi însfârşit chiar după A. P. Cehov. De menţionat că patru spectacole sunt producţii ale UNTC, trei al trupei D aya,iar, un fapt neobişnuitDontcrz, trei sunt de fapt proiecte în faza de lecturi la masă. Artişti deja consacraţi ca H. Mălăiele, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Adriana Trandafir, Medeea Marinescu, Marius Manole, Magda Catone, Claudiu Bleonţ, Cerasela Iosifescu, au ţinut neapărat, se putea altfel, să ocupe şi spaţiul teatrului independent. Un public numeros a luat cu asalt, în aceste zile, cele două săli ale Muzeului Ţăranului Român, care s-au dovedit neîncăpătoare. În unele seri am putut vedea câte o coadă de peste cinzeci de persoane formată din adolescenţi, bunici, motociclişti, cupluri mature, bătrâni cocârjaţi de spondiloză, o tânără în cârje, mame cu copiii în braţe, persoane cu sex incert, elevi şi eleve, studenţi şi studente, bunicuţe cu nepoate, adolescenţi, unii raşi în cap, alţii bărboşi, toţi aşteptând răbdători să intre. Despre multele producţii prezentate, se poate trage, bineînţeles, câteva concluzii. Prima ar fi că noile generaţii de actori şi de regizori, refuzaţi în majoritate de teatrele cu bugete de la stat, găsind drumul spre teatrele profesioniste barat de birocraţie, de interese de grup, de nepăsare şi indiferenţă, chiar de corupţie (cazul fostului teatru Mundi) şi-au descoperit drumul lor spre notorietate prin spectacolele cu puţini interpreţi, cu un unic decor, deci cu bugete mici sau inexistente, dar excelent interpretate, dovedind, încă odată că oricâte piedici s-ar pune, talentul, până la urmă reuşeşte să iasă la suprafaţă, teatrul independent fiind una din soluţii, dacă nu chiar unica. A doua concluzie, ar fi că mai toate producţiile cu foarte mici excepţii: („Dontcrybaby” şi „Aggressive Mediocrity” de Catinca Drăgănescu de la „Teatrul de luni de la Green Hours” şi „Aleluia” de Valentin Nicolau de la Teatrul Independent) parcă s-ar produce în altă ţară, în alt continent. Mă refer la spectacolele scrise de autori contemporani. Orice aluzie la realitatea acestei ţări, la România acestor zile, a fost, nu estompată dar purgată la maximum. Nici pe vremea regimului comunist, de tristă amintire, nu a existat o asemenea situaţie. Atunci au existat texte îndrăzneţe în care se atacau racilele regimului şi chiar existenţa marelui conducător, ca „Gluga pe ochi” la Teatrul Bulandra, în 1970 (text Iosif Naghiu, regizor Valeriu Moisescu), Fata Morgana în 1971 (text D. Solomon, regizor L Giurchescu) şi „Concurs de frumuseţe” în 1980 la Teatrul de Comedie (text Tudor Popescu, regizor Alex. Tocilescu), „Nu ucideţi cai verzi” la Teatrul Naţional din Cluj (text Radu Iftimovici, regizor Raluca Iorga-Mândrilă). Spectacolul cu „Concurs de Frumuseţe”, interzis până la urmă, a fost considerat de securitate un atac împotriva şefului statului. Am dat doar câteva exemple, lista fiind foarte lungă ….. Altă concluzie: Majoritatea spectacolelor au titluri în limba engleză: „Dontckrybaby”, „Shot”, „Vive le funy jazz”, „Zic Zac”, „Aggressive Mediocrity”, „Led theatre show”, sau şocante: „Omul Pescăruş”, „Omul pernă”, „Pisica Verde”, ceea ce dovedeşte apetenţa spre o anumită literatură, dar mai ales dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice chip. Dar una peste alta spectacolele fie cu un singur interpret, fie cu mai mulţi, fie producţii UNATC, au avut un aer de prospeţime, de inventivitate pe care, în majoritatea cazurilor, numai tinereţea îl poate da. Am asistat în premieră la lecturi a unor texte destul de dificile urmărite cu atenţie de o sală cu aproximativ cinci sute de locuri, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru câte cereri erau. Una dintre ele, aceia a dramatizării romanului lui E. Em. Schmit, ”Ibrahim şi florile Coranului” de către neobosita Cris. Simon, spectacol lectură cu interpreţi mai interesanţi, cred eu, ca cei din filmul, cu acelaşi subiect, „Momo”, unde evolua chiar marea vedetă Omar Sharif. La Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, rolul bătrânului Ibrahim a fost interpretat (citit) de cunoscutul în lumea muzici A. G. Weiberger, cu o inteligenţă şi o savoare greu de egalat, iar rolul adolescentului Moise a fost jucat (citit) cu un umor nebun de tânărul actor Vlad Logigan, care se prezintă ca o mare speranţă… Desigur ar trebui să amintesc şi spectacolul „Fă-mi loc” (text Anthony Michineau) regizat cu mare fineţe şi acurateţe de maestrul Radu Beligan, care în ciuda faptului că e o mică comedioară de salon, (aici de cuşetă de vagon de dormit), este interpretată de ce cei actori, deja consacraţi, Medeea Marinescu şi Marius Manole, cu o poftă de joc rar întâlnită, creind prin jocul lor sincer şi fără artificii, în sală o veselie şi o bună dispoziţie greu de descris. Rar mi s-a întâmplat să văd o aglomerare de atâtea talente autentice şi de atâtea performanţe excepţionale, ca la acest festival, de care am să mă ocup mai pe larg, în numerele următoare ale ziarului, bineînţeles, dacă redacţia va fi interesată. Ca orice concurs care se respectă actuala ediţie a festivalului independent de teatru are şi un juriu care deşi n-a fost anunţat pe un afiş, l-am putut detecta la faţa locului în persoanele regizoareei şi profesoarei Sanda Manu, critica şi eseista Ludmila Pantanjoglu precum şi în actorul şi directorul de teatru George Ivaşcu. Deasemenea putea fi zărit la unele spectacole octogenarul Octavian Sava, unul din autori comediei din secolul trecut, jucată de generaţii de tineri actori, inclusiv subsemnatul, „Nota zero la purtare”.

casting

Acum câteva zile am fost la un casting cu un regizor englez care va face un film despre revoluţia din decembrie 89 Era curios să ştie ceva despre activitatea mea. L-am invitat să-mi consulte blogul. A ziy că îl va consulta că este curios ce voi scrie despre el pentru că acum un an a filmat în Irlanda cu un actor care scria în fiecare zi lucruri dezagreabile despre el şi este tare curios ce voi scrie eu. Scriu:Am avut o discuţie interesantă cu un regizor extrem de inteligent, care mi-a făcut o excelentă impresie. Eu am scris, nu ştiu dacă el va citi.

epigrama amicala

Colegul meu Valentin Teodosiu mi/a cerut parerea despe cartea lui "Un clovn pentru eternitate" Teodosiu Valentin a scos cărticică Mică, mică, cât o firfirică O capodoperă cică Cu mici fitile futile Destul de facile Cu multe scene taxate ca obscene 123 de file ar avea Dacă am adăuga Şi coperta, nu-i aşa? Dar asta n-ar strica Dacă nu s-ar lăuda Pe unde se ducea Că a spart piaţa cu ea Ţipă în gura mare c-a făcut mare vâltoare Vânzând mii de exemplare Ca el altul n-a existat Cât este pământul de lat Fănuş Neaagu când a murit La Teodosiu s-a gândit Radu Beligan n-are somn cumva Dacă nu citeşte cartea sa. Dumitru Radu Popescu amar a plâns Că doar 123 de pagini ai strâns Deşi i-ai explicat grav Că o vreme ai fost bolnav Nicolaescu când a decedat Cartea lui se găsea sub pat. Şi când au coborât drapelul în bernă Cartea lui ajunsese sub pernă (din coşciug) Încontinuu perorează că Elevii-i memorizează Tot ce el debitează. De pe net. Bancuri răsuflate Glume deocheate. Anecdote consumate De pe internet luate Analizând după tipic Eşti clar un caz unic De imensă infatuare Pornită dintr-o disperare De dedublare A personalităţii tale. Cu blândeţe îi dau un sfat Cu totul dezinteresat: Potoleşte-te bădie că altfel o iei pe chelie şi o să ajungi la apogeu să crezi instantaneu că deodată şi subit un Tolstoi ai devenit un Tolstoi mai înghesuit în 123 de file destul de futile chiar facile. Sau având un nou fason îl încarnezi la unison pe „Soldatul fanfaron”

Un fenomen nou în România post decembristă: teatrele particulare În căutarea punctului G. Monologurile vaginului. O temă profilactică pe scena unui teatru particular Citind cu câtva timp în urmă pe burtiera unui canal Tv. că undeva, pe strada Polonă, în incinta clubului “Acuarela” se joacă spectacolul “Monologurile Vaginului”, ca orice ce bărbat ce se respectă şi ca un cronicar zelos, excitat de asemenea ofertă, în ciuda vârstei, n-am rezistat unei asemenea tentaţii şi am început investigaţiile. Găsind pe net, adresa exactă şi un număr de telefon am luat legătura pentru a mi se reţine un loc, dar mi s-a răspuns că nu mai este nici un bilet. Mi-am dezvăluit identitatea, de cronicar dramatic (am o legitimaţie în acest sens) dar persoana de la capătul firului a rămas neclintit pe poziţie: “nu mai sunt locuri., ce vreţi! Trebuia să vă reţineţi din vreme! ” - Las-o baltă, renunţă, dacă n-ai aflat până acum unde se află şi la ce foloseşte celebrul organ. Ce mai vrei să aflii la vârsta ta despre vagin, mi-a spus un coleg, întâlnit în drum, când i-am spus unde mă duc. Monologurile vaginului de fapt, e o carte a scritoarei şi actriţei Eve Ensler apărută în 1998 la New-YorK, după care a fost tipărită în 48 de ţări, iar în 2003 a apărut şi la Bucureşti la editura Amalteia (traducere Ana Maria Murariu) pe care am cumpărat-o, la timpul respectiv, recunosc cu neîncredere şi mefienţă. Curiozitatea, scriu o banalitate desigur, fiind mare, excitaţia la fel, iar clubul Acuarela nefiind departe de locul unde locuiesc, m-am dus rapid acolo, să văd minunea: Un teatru particular unde nu mai sunt bilete şi este respins chiar un cronicar dramatic! Am găsit o casă obişnuită: o curte, cu pietriş pe jos, care se vrea să fie o grădină de vară, în care, cu câteva mese şi scaune se improvizase un fel de bistro, bar, care amintea, vag, de micile cârciumi de altădată. Lipsea doar grătarul pentru mititei şi butoaiele de bere. La toate mesele existente se aflau tineri, cu aspect de studenţi şi tinere cu aspect de eleve, iar ici colo şi câteva cupluri atinse de vârsta maturităţii, pentru care locul respective e refugiu neaşteptat. Văzând toate astea în mintea mea s-a produs un declic. În tinereţe în curtea familiei din cartierul Ferentari, care se asemăna perfect cu cea din strada Polonă, improvizasem şi eu un teatru şi jucam împreună cu alţi copii, pentru părinţi şi vecini un scenariu intitulat: “Comisarul Alimănescu şi banditul Coroiu” (eu eram banditul…) La o una dintre mese am găsit două fermecătoare persone pe care intuiţia de care îs înzestrat mi-a şoptit că trebuie să fie creatoarele spectacolulului. Nu m-am înşelat. Erau Mona Gavrilaş, regizoarea spectacolului şi Diana Guberna, interpreta monologurilor, care mi-au comunicat, emoţionate sincer de prezenţa mea, că spectacolul se va desfăşura în podul casei şi că eu voi avea un scaun “mai în faţă decât în faţă”. Într-adevăr, urcând o scară confecţionată manual am ajuns într-un pod cu aspect, la prima vedere, sordid, plin ochi cu tineri spectatori care stăteau înghesuiţi, printre multele obiecte vechi care populau încăperea (geamantane, rame de tablouri, funii, o scară, o tigaie, un radio şi un telefon vechi, un fier de călcat antedeluvian, o cutie de tablă ruginită, pantofi vechi şi alte lucruri dezafectate) iar în jurul unor mese desperecheate cu ochi ţintă spre un scaun alb luminat de două simple reflectoare, pe care bănuiam că se va aşeza protagonista, stăteau tinerii spectatori. A fost o imagine şoc de ce ştiam, de ce auzisem şi citisem că ar fi fost teatrul sărac a polonezului Grotowski. (care însă avea doar 94 de locuri) Spectacolul a început cu un moment de un humor involuntar unic, care trebuie neapărat amintit şi eventual refolosit. Un tânăr într-o ţinută lejeră de vară a venit în faţa noastră într-o mână cu o garniţă de tablă (un bidon pentru gaz) care s-ar fi vrut să fiu un gong şi în cealaltă mână cu ceva ce ar fi trebuit să fie un ciocan, dar care nu era decât un polonic şi anunţând cu enfază datele tehnice ale spectacolului (regizor, protagonistă) a dat, a lovit, în garniţă cu polonicul care… s-a rupt la jumătate în faţa publicului nelămurit…dacă să râdă sau nu. După care, modest, a apărut protagonista care aşezându-se pe scaunul ce-i era destinat a început să se destăinuie, pentru că în ultimă instanţă “Monologurile vaginului” e o lungă deconspirare de o oră, rod a peste două sute de interviuri făcute cu diverse femei de pe aproape tot întinsul mapamondului despre misteriosul organ al trupului femenin, singurului creiat, susţine autoarea, implicit interpreta, anume pentru plăcere, E adevărat că deşi organul sexual femenin, cu unele din componentele sale (labii, vulvă, clitoris), a fost numit cu multele sinonime posibile: păsărică, fofoloancă, zambilică, păstaie, exceptând unul singur pe care numai dicţionarul de argo al d-lui Volceanov îl tipăreşte, şi pe care şi eu, nefiind de fel pudibond, totuşi din varii motive, mă feresc să-l scriu. Totuşi trecând de bariera noutăţii, deşii interpreta a vorbit obsedant despre punctual G care odată descoperit ar produce orgasmul potopitor, a tot copleşitor visat de mai toate femeile, care îndură, majoritatea, violul casnic sau conjugal. Monologurile fiind în ultimă instanţă o lecţie de educaţie sexuală a tinerelor viitoare femei, mame, iubite, amante, tovarăşe de viaţă… Nu e o operă dramatică O persoană de gen femenin, o doamnnă, o femeie obişnuită, vorbeşte simplu despre amumite probleme despre care multora, fie femei, fie bărbaţi, din diverse şi varii motive, le este o anumită jenă să vorbească Mă întreb, evident retoric, care bărbat, autor dramatic şi interpret ar avea curajul să vorbească pe scenă cu aceiaşi sinceritate şi dezinvoltură despre organele sale sexuale, nu le numesc decât în paranteză (sculă, sulă, cui, pulică, barosan, marţafoi, compostor), devenind subit pudibond. Poate numai Fl. Piersic cu neobişnuita-i inconştienţă logoreică. Dincolo de laude de a prezenta un subiect oarecum tabu vreau să semnalizez câteva chestiun pur tehnice, pe care inteligenta regizoare Mona Gavrilaş şi talentata şi interesanta actriţă Diana Guberna sper nu mi le vor lua în nume de rău. Piesa nu-i cea ce se înţelege în mod obişnuit printr-o piesă de teatru, adică o operă dramatică cu un conflict central puternic şi cu personaje antagonice care se ciocnesc într-o înfruntare totală… E un lung monolog, o povestire, despre anumite întâmplări ale autoarei, bineînţeles, punctuate cu diverse aserţiuni, despre unele componentele a trupului femenin. Păreri interesante, unele paradoxale, altele misogine, altele cu humor, dar care nu pot reprezenta decât un pretext dramatic, nu şi o dramaturgie adevărată. N-are acţiune, n-are conflict decât ipotetic. Polemizează cu anumite păreri retrograde venite din secolele de incultură …şi de împilare a femeii de către, vă las să ghiciţi de către cine. E adevărat există un suflu de sinceritate care ar vrea să înlocuiască în mare parte dramatismul şi conflictul. Mai există diverse personae şi mai précis mentalităţi cu care autoarea şi implicit actriţa şi regizoarea se războiesc, care personifică, ignoranţa, indiferenţa, prostia, brutalitatea, răutatea şi mai ales superficialitatea, dar care au intervenţii destul de palide, deşi actriţa le scoate în evidenţă dinstinct şi le imită cu mult farmec şi humor… Dealungul spectacolului sunt multe momente, nu numai interesante, ca acela în care enumeră mirosurile vaginului. Nu le mai reproduc pentru preîntâmpina eventuala pudibonderie a celor ce făuresc ziarul şi, poate, dacă nu vor fi cenzurate, a viitorilor cititori.. Vreau doar să amintesc o remarcă a unui bătrân şi cunoscut actor, iubitor al eternului femenin, dintr-un turneu teatral de pe vremuri, cu vagonul, care observând cum colegele lui se duc să se spele la cele două capete al vagonului unde erau amplasete cele trebuincioase unei astfel de operaţii, a exclamat: “Nu vă mai spălaţi doamnelor la păsărică, pentru că pasărica dacă n-are miros de păsărică nu mai e păsărică!” Ar mai fi de relevat o scenă, demnă de “teatrul cruzimi”, ca aceea în care care eroina povesteşte fără sfială cum soţul i-a cerut imperios să se radă (la locul cu pricina) şi pentru că ea a refuzat a părăsit-o. Sau momentul când a vrut cu tot dinadinsul să-şi privească organul respectiv, operaţie deloc comodă, după propria-i mărturisire, riscând o criză de spondiloză, care nu s-a putut realiza decât apelând la elemente externe, în speţă, cu ajutorul unor oglinzi. Desigur că operaţia asta nu e făcută la vedere. Înscemată. Nu. Exclus. Pudoarea actriţei ar fi pusă la îndoială şi nu mă îndoiesc că gestul ei ar fi părut scandalos multora. Deşi ar fi fost întradevăr formidabil să vedem asta pe viu, sau măcar sugerat. (eventual după un paravan, sau sugerând ca în teatrul chinezesc de umbre) Eu am fost martor la finalul unei asemenea dorinţe a unui soţ de a vedea cu ochii lui locul unde el pătrunde de bună voie şi nesilit de nimeni de câte ori are chef şi bineînţeles de câte ori i se dă voie. A luat o veioză şi i-a cerut imperios soţiei să-şi desfacă picioarele, ceace ea după multă ciorovăială a acceptat. Dar ghinion: soţul făcând o mişcare neîndemânatecă, becul veiozei s-a spart, dar curiosul soţ nu s-a lăsat, n-a renunţat la acţiunea sa dedectivistă şi a luat o lumânare. Dar a avut iar ghinion. Aducând lumânarea foarte aproape de capul său, i-a luat foc părul, iar incendiul pilos a fost stins cu mare greutate şi numai cu ajutorul soţiei. (Eu l-am văzut doar cu părul pârjolit şi el mi-a povestit de a fir a păr întâmplarea) Deasemenea textul este un indemn pentru majoritatea bărbaţilor pentru a căuta punctul G care odată găsit ar produce în trupul şi mintea partenerei acea explozie, asemănătoare, păstrând proporţiile, exploziilor solare, care se cheamă orgasm. Una peste alta am asistat la un spectacol insolit, de defulare, fără exces, a eternului mister femenin făcut de două artiste îndrăzneţe şi a unui text refuzat morocănos, misogin şi superficial de manegerii teatrelor profesioniste. P. S; Spectacolul se joacă de peste cinci ani şi a totalizat, până acum, peste 300 de reprezentaţii. Nu este de ici de colo. Este chiar o performanţă demnă de invidiat.