Lansarea volunului Desant 2 la târgul de carte din 2004, Citește Candid Stoica. 

LA GRANDE MAGIA

”La grande magia” sau cum arată gelozia… la Bulandra!

Un titlu teribil, făcut anume pentru a atrage spectatori, un autor cu o biografie fabuloasă, patron de teatru, senator pe viață, popular, excentric, cu o mare vogă în lumea teatrului, creatorul multor piese de mare succes de public internațional (Filomena Marturano, De pretore Vincenzo, Minciuna are picioare lungi, jucate și pe scenele din România) și a multor scenarii de filme (Neapoli, orașul milionarilor) saturate de realitățile Italiei postbelice, La grande magia, piesă scrisă în anul 1948, se prezintă ca un spectacol, destul de inegal, dar susținut din răsputeri de un excelent și puternic ansamblu, iată pe scurt, rezumativ, ce se poate spune despre autor, dar și despre spectacolul regizat de Elie Malka, un cunoscut regizor de talie europeană, a cărui premieră a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute și reluat înainte de sfârșitul anului.
După un început întradevăr șocant pe care te aștepți să fie dezvoltat în aceiași manieră senzațională autorul o cam lasă mai moale, risipind rapid ceace câștigase prin neașteptat, îndreptându-si atenția spre fluctuațile, și șocurile ce poate produce în conștiința unui soț înșelat așa numită boală a Geloziei considerată de unii specialiști mai întâi o boală acută care cronicizată dă individului uman un comportament anormal, aberant, care poate, uneori, să ajungă până la crimă. Ea, gelozia, este universală și se poate instala cu succes și la femei și la bărbații de diferite naționalități, și rase, dar deși nu e contagioasă, poate produce efecte secundare cum ar fi bănuiala, suspiciunea sau invidia. Se pare că italienii au naționalizat așa zisa boală făcând din gelozie un fel de sentiment național, inventând chiar un termen specific pentru cel înșelat: ”cornuto”! Adică, în argou, ”încornoratul” A produs capodopere, cea mai cunoscută fiind piesa lui Shakespeare, Othelo. Martori oculari mărturisesc că suferințele gelosului, atât de genul masculin cât și de cel femenin sunt sfâșietoare ducând la pierderea rațiuni, drept pentru care medicii sfătuiesc pacienții să se lepede de ea cât mai repede posibil…
Eduardo de Filippo, (fiu al lui Eduardo Scarpeta) considerat de critici un demn discipol al lui Luigi Pirandello, construește de fapt o parabolă despre viaţă. Otto Marvuglio, un magician ambulant, prezentând o scamatorie într-un hotel de pe Riviera italiană, moment în care o face să dispară pe Marta, soţia lui Calogero di Spelta. În realitate, Marta profită de stratagemă pentru a fugi la Veneţia cu iubitul ei, magicianul, disimulând adulterul sub masca scamatoriei, a iluziei. Soţului înşelat îi rămâne alternativa fie să accepte adevărul crud, fie să se iluzioneze că soţia sa a fost victima unui act de magie şi că se va întoarce la el într-un viitor apropiat
"Eduardo de Filippo propune o călătorie presărată la tot pasul cu artificii prin care realitatea capătă contururi incerte, fugitive. Scopul nu e acela de a-l face pe spectator să creadă că nu există diferenţă între realitate şi iluzie, ci de a puncta tendinţa lumii contemporane de a fi nesigură cu privire la distincţia dintre real şi ficţional. Piesa sugerează că iluzia este în acelaşi timp o pavăză şi o capcană, îndemnând la reflecţie asupra farselor pe care suntem dispuşi să ni le jucăm nouă înşine pentru a evita confruntarea cu suferinţa", este prezentarea cu care secretariatul literar al Teatrului speră să atragă un public cât mai numeros, dar şi avizat, la spectacol. La Bulandra în sala de la Podul Isvor ale cărui foaiere au devenit un fel de sanctuar ca să nu scriu cavou, al celui care a fost marele regizor Liviu Ciulei, unul din reformatorii teatrului românesc postbelic făcându-lș prin spectacolele, sale să scape din chingile realismului socialist, dincolo de derularea exactă a spectacolulului se petrece un fenomen pe care spectatorul obișnuit însă nu-l poate percepe, poate mai interesant, mai captivant. Un spectacol în care toată trupa se luptă cu piesa, cu regizorul care de multe ori e absent, sau care uneori lipsește cu desâvârșire, cu textul de multe ori incomod care ar fi necesitat nenumărate reducții, cu autorul, care a răsucit piesa spre alte meleaguri, vorba poetului: ”Cine-i autorul care-a înfăptuit omorul în cinci acte cu sete, ca o crimă pe îndelete?”
Pe Virgil Ogășanu, l-am regăsit cu plăcere la vârsta compozițiilor. Acum, odată, cu trecerea timpului, nu mai este tânărul sclipitor din ”Leonce și Lena” sau din ”Răutăciosul Adolescent” , totuși sub noua carcasă a vârstei recunoști calitățile care a făcut din el unul din actorii cei mai interesanți ai generației sexagenare, dând viață cu detașare unui amărât de prestigitator care trebuie să trăiască din minciună, încercând să aducă o notă de humor într-o meserie care are ca țel să-i păcălească pe oameni prin ceace fiecare prestigitator numește cu mândrie: iscusința minții și nebăgarea de seamă a spectatorilor. A existat în România mai multe exemplare de asemenea scamatori: Iozefinii și Ovidiu Rene, care chiar dacă n-au atins marile performanțe ale iluștrilor magicieni Hudini, sau Coperfield și-au făcut cu brio meseria…mistificând cu talent publicul pe care l-au avut la dispoziție. (Am cunoscut fenomenul: în anii tinereții mele am făcut un fel de ucenicie pe lângă unul dintre acești magicieni, care își spuneau prestigitatori, fiindu-le, pentru puțin timp, partener, atât la televiziune cât și într-o baracă la Obor, dar microbul nefiind extrem de puternic nu m-a molipsit) Pe scena de la Podul Isvor al Teatrului Bulandra ii ține piept cu success lui Virgil Ogășanu într-un rol mult mai dificil excelentul, minunatul actor care este Răzvan Vasilescu, autorul a multor izbânzi scenice și filmice, care poate trezii gelozia multor confrați. Nu vreau să amintesc decât performanța sa din filmul unde joacă cu success de la egal la egal cu un star internațional de talia unui Armand Assante. L-am admirat și continui să-i admir performanțele surprinzătoare. Îi secondează pe cei doi, cu humor căutând cu tot dinadinsul calea performanței Adrian Ciobanu într-un rol de servitor și Gh. Ifrim într-un rol de polițist optuz. Restul distribuției, destul de numeroase, neavând roluri pe măsură își fac datoria încercând mici crochiuri de individualizare al măruntelor roluri: Camelia Maxim, o excelentă și modestă actriță (Zaira, soția magicianului), Valeria Ogășanu (madam Locascio, și Bogdana Darie (madam Zampo), două excelente bârfitoare, Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arthuro), Vlad Zamfirescu, des întâlnit pe scenele capitalei (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), Anca Androne (soția lui Calogero), Simona Pop (Amalia) și punct. Felicitări tuturor pentru profesionalismul și modestia cu care se achită de micile roluri pe care le au de interpretat, dovedind încăodată că Teatrul Bulandra este un colectiv închegat capabil de reînoda vechile și marile lui performanțe.
07. 01. 2014

Replici ale copiilor

Ce este răscoala?>Răscoala înseamnă, când părinții noștri nu găsesc bani și atunci răscolesc ca să găsească. (8 ani)
Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la banca. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l da seful. (7 ani)
Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mâna pe o clanta și rămân degetele acolo și le găsește poliția. (8 ani)
Ce este tristetea?
Tristețe înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)
Ce este respectul?
Respect înseamnă să te scoli si să stea babele pe scaun. (9 ani)
Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos și e scump și n-ai bani. (7 ani)
Cum rezistă pasările călatoare să zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în țarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei și se odihnesc. Pasările când pleacă așa departe își iau mâncare la ele într-o sacoșe. Înainte de a zbura, mai stau o lună, două, să se odihnească. (7 ani)

Scrisoare preluată

Scrisoarea lui Dan Puric postată cu câtva timp în urmă a fost preluată de mine după ce a fost publicată în diverse ziare pe Internet

În atenţia d-nei Laura Georgescu,Preşedinte al C.N.A Dragă doamnă, Vă scriu, trebuie să recunosc, cu oarecare emoţie, nu din frică politică pentru funcţia importantă pe care o aveţi, ci din frică creştină că nici de data aceasta,probabil, n-o să mă înţelegeţi şi am să vă pierd pentru totdeauna. Şi atunci, totuşi, de ce vă scriu? Scriu cu nădejdea, tot creştină, vă rog să reţineţi, că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din ţara asta, citind această scrisoare, se va lămuri. Ştiu că sunteţi foarte supărată pe mine pentru că am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost şi suntem „conduşi“, mai bine zis distruşi politic, economic, cultural şi, mai ales sufleteşte, vă rog să reţineţi ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o ţară întreagă, de o „şleahtă de securişti mafioţi“! Trebuie să recunosc acum, privind cu detaşare în timp, că termenul „mafiot“, pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit. Mafia, de bine de rău, are codul ei, onoarea ei şi, mai ales, legile ei nescrise dar respectate.Cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod. Sunt, în fond, nişte suflete chinuite. Ştiu că aţi afirmat, cu o oarecare undă de mândrie „patriotică“ că şi dumneavoastră faceţi parte din rândul lor. Personal, am fost cam zdruncinat fiindcă nu mă aşteptam la o asemenea „solidaritate“! Şi totuşi, doamnă, lasaţi-mă să vă reamintesc! Cei pe care îi susţineţi, cu care pesemne vreţi să vă confundaţi ideologic şi sufleteşte până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această ţară. Au asasinat cu sânge rece oameni şi, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat şi declarată astfel Revoluţie. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alţii, să-şi prăduiască fără de niciun scrupul, propria ţară, s-o vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-aţi întrebat vreodată? De ce v-aţi alăturat lor? Ce v-a determinat? Da, ştiu că şi ei vorbesc româneşte dar nu sunt români, sunt „mutanţi ideologici“. Nu v-aţi prins? Şi ruşii, şi bulgarii, şi ungurii şi toţi cei care au cunoscut experimental communist au asemenea specimene. Cum să dai în propria ţară? Ce suflet îţi trebuie să faci asta? V-aţi gândit vreodată că tinerii noştri, în aceşti ultimi ani, nu au avut şansa să înveţe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că ţăranul roman îşi bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără şi că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilaţi, deveniţi muribunzi , condamnaţi cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientaţi, descurajaţi, umiliţi şi cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-aţi gândit vreodată, doamnă? La bieţii oameni goniţi de sărăcie, obligaţi să fie sclavi pe „plantaţiile occidentale“, lăsându-şi copiii la bunici şi la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovaţi, făcute din disperarea singurătăţii? Da, dragă doamnă, gândiţi-vă şi la singurătatea tragică a acestui popor! Mai înainte de a fi dimpreună şi deodată cu cei pe care îi apăraţi, şi cu mândrie vă prezentaţi că din rândurile lor faceţi parte, mai bine aţi încerca să faceţi un pas către cei mulţi, care suferă în tăcere, încă. Încă, dragă doamnă! Căci nu e departe ziua, când această tăcere se va transforma în furtună. Şi mă rog, ca furia ei să nu vă prindă! Se ridică poporul, dragă doamnă, şi dumneavoastră vă ocupaţi de amenzi? Spuneţi-le încet, docil, poate chiar în şoaptă, băieţilor care vă înconjoară şi votează în unanimitate, că vremea lor a trecut. Un duh nou cuprinde ţara, dragă doamnă, iar duhul acesta nu vă va recunoaşte. Iar ca lucrul acesta, să nu se întâmple, grăbiţi-vă! Începeţi cu un gest mic, nesemnificativ, minor în aparenţă. Lăsaţi-i în pace pe tinerii jurnalişti, care spun adevărul! Ei sunt, în fond, dovadă că, organismul sănătos al ţării, există. Cât despre mine, uitaţi-mă! În schimb, vă rog din tot sufletul, nu uitaţi cele pe care vi le-am spus. Nu-i niciun pic de ură în ele, ci doar o panică de suflet creştin că, încă un om, se poate pierde. Cu aleasă consideraţie, Dan Puric

Un artist de Guinness Book

Un fenomen artistic neegalat Un artist de Guines Book: Radu Beligan De curând decanul scenei românești și-a serbat și a fost omagiat la a 95- aniversare! Dacă n-ar trăi, dacă nu l-ași cunoaște, dacă n-aș fi jucat alături de el, aș fi tentat în mod sigur, recitindu-i imensa activitate, să declar că e o invenție a unui inspirat scriitor autor de romane senzaționale. Dar știu sigur și precis că nu-i așa . E născut în, ohooo, 1918 și încă de la debut un cronicar a scris despre el: ”Actorul acesta poartă în tolbă bastonul de mareșal”. A avut dreptate. A fost elevul, la conservator, al Luciei S. Bulandra și ulterior și-a făcut ucenicia sub bagheta lui V. I. Popa, despre care are amintiri emoționante, după care a pornit pășind cu dreptul, cum se spune, în teatrele particulare având un succes fulminant în două piese regizate de Ion Iancovescu, când, scriu contemporanii, la simpla apariție în scenă a trezit hohote de râs și tunete de aplauze la ieșire… Și-a continuat ascensiunea devenind una dintre vedetele teatrelor particulare antebelice, a luat parte la celebra, de acum, gestație a spectacolului cu ”Steaua fără Nume” de Mihail Sebastian, când cu un curaj demn de invidiat, împreună cu alți colegi, din propria-i companie de teatru, a reușit să aducă pe scenă, în plină dictatură antonesciană, un autor, evreu, ceea ce, atunci era interzis prin lege. Trecând apoi la Teatrul Național a fost protagonistul multor spectacole de mare succes, iar în 1961 a înființat cu ajutorul statului român cel mai interesant și valabil teatru postbelic, Teatrul de Comedie, care trăiește și astăzi din gloria de altădată adusă de el și unde a realizat cu ajutorul excepționalilor regizori Lucian Giurchescu (ulterior înlocuindu-l cu succes la cârma Teatrului de Comedie) și David Esrig, două spectacole care a revoluționat fațada teatrului Românesc, Rinocerii și Troillus și Cressida, cu care a avut peste hotare un succes fulminant.După zece ani a revenit la Național, de astă dată ca director și a adus pe scenă în premieră piesa lui Camil Petrescu, Danton, într-o montare fastuasă, el interpretând dificilul rol al lui Robespiere, împlinind un vis al regretatului dramaturg care n-a apucat să-l vadă cu ochii săi…E adevărat în această perioadă fost membru în comitetul central PCR, din 1969, fără să facă politică, teatrul de calitate, fiind politica lui personală, punând în discuție publică sintagma ”Teatru rentabil”, fiind pe rând artist emerit și al poporului și apoi… popular! Dar după evenimentele din Dec. 89 a fost alungat din teatru de elemente, pe care el le adusese și după o recluziune în Australia la a doua nevastă a revenit în forță pe scena Naționalului, nerefuzând ajutorul unui demagog ceaușist care avea nevoie mai ales de uitarea carierei lui de slugoi al regimului comunist, dar și de o relansare pe umeri trainici, ai maestrului, unde a reușit, iar, cu incontestabilului talent să aducă din nou publicul din stradă la teatru, realizând multe spectacole interesante la care lumea s-a îmbulzit să-l vadă, uneori ca la circ, jucând până la epuizare Tache Ianke și Cadâr A fost Pilalcheria din ”Orașul fără avocați” de N. Manzari, Miroiu în Steaua fără nume, de M. Sebastian, Rică Venturiano, Catindatul, Agamiță Dandanache, Leonida, în piesele lui Caragiale, Hlesteacov în Revizorul de Gogol, Tuzenbach din Trei surori de Cehov, Romulus cel Mare în piesa lui Durenmat, Richard al III-lea de Shakespeare, Ciriviș din din Capul de Rățoi, și a dat viață efemeră multor piese conformiste: Celebrul 702, Ziariștii, Șeful sectorului suflete, toate scrise de Al Mirodan, dar a fost mai ales acel admirabil Beranger eroul din Rinocerii de E. Ionescu și bineînțeles Ianke din Tache I.anke și Cadâr, iar acum la venerabila vârstă pe care o are, se metamorfozează săptămânal în rolul Egoistului lui Jean Anouilh (înșir doar câteva din marile lui creații) Deși mulți cronicari de multe ori au strâmbat din nas acuzându-l că n-are dicție, că morfolește cuvintele, că nu se înțelege ce spune, Radu Beligan, a reprezentat prin stilul lui atât de criticat, dar mai ales prin nonșalanța și eleganța pe care o a arăt-o pe scenă, prin modul simplu dar inteligent de a fraza și de a rosti replica prototipul actorului întelectual român modern. Deși s-a povestit multe despre modul său versatil de a fi, eu pot depune mărtirie despre generozitatea omului care m-a ajutat, schimbându-mi firul vieții, angajându-mă la teatrul pe care-l conducea, iar ulterior m-a sprijinit moral, cum numai un mare artist generos o poate face: intrând peste noapte într-un rol din Opinia Publică de A. Baranga, jucat până atunci cu mare succes de Gh. Dinică, după prima replică pe care am spus-o în scenă s-a întors cu spatele la public și s-a adresat către cei prezenți cu mezzo voce: ”E f. bun băiatul ăsta!” Mult mai târziu mi-a dat o altă dovadă de generozitate prefațându-mi laudativ prima mea carte, ”Acele lucrurii aiuritoare”, iar mult mai târziu a avut răbdare să citească cu mine alături prima mea piesă de teatru despre un om pe care l-a cunoscut foarte bine: ”Mircea Șeptilici, sau ultimile două ore din viața unui artist” care așteaptă și azi să fie pusă în scenă de Teatrul de Comedie. A apărut în nenumărate filme, regizori, folosindu-se de numele său pentru a obține o minimă audiență de public și unde el s-a străduit să dea puțină umanitate personajelor osificate, impregnate de morala comunistă, care le populau, a scris câteva excelente cărți cu însemnări acide despre lumea teatrului dovedind un talent impresionant de eseist și a pus în circulație încâtătoare aforisme, pline de savoarea autenticității ca acela în care numește filmul drept o conservă în comparație cu alimentul proaspăt, care este teatrul. A fost căsătorit cu trei femei fermecătoare, iar actualmente este însoțit pretutindeni de o încântătoare domnișoară, autoare a ultimei piese interpretate de maestru pe scena Teatrului Metropolis, care se numește, printr-o formidabilă coincidență, Mona! Este autorul a trei copii și a nenumărate spectacole regizate de el cu o artă de bijutier pe care numai marii maeștri o posedă… Nu mai adaug decât că de fapt numele de Beligan, care a dat glorie teatrului Românesc, nu reprezină decât anagrama cuvântului Galbeni, denumirea satului de lângă Vaslui, unde s-a născut marele actor. ”Teatrul nu este un cămin liniștit. Cine caută pe scenă un adăpost trebuie să știe că această casă cu numai trei pereți, este cea mai descoperită dintre toate, purtată când pe valurile succesului, când pe cele ale înfrângerii. Ca să reziști și să birui îți trebuie nu numai talent ci și curajul de a crede până la capăt într-o idee și mai ales energia morală de a accepta aversiunile”, iată mărturisit, într-una din cărți, unul din secretele, longevității și biruințelor sale de-a lungul drumului parcurs de aproape un secol.. P.S: O glumă involuntară: un distins și talentat coleg, m-a întrebat deunăzi: .”Am aflat că scrii cronică teatrală la Viața Medicală. S-au înființat cumva teatre în policlinici și spitale?” - Nu, dar n-ar fi rău, i-am răspuns! 18. 12. 2013 Candid Stoica (Apărut în revista ”Viața Medicală” nr 2 din 9 Ianuarie 2014)

ODĂ SARMALEI

Odă Sarmalei de Păstorel Teodoreanu Cum s-ar defini sarmaua ? Vis înaripat al verzei cel avu cât a durat Somnul lung metamorfozic în butoiul de murat Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii Imn de lauda mâncării înălțat în cerul gurii. O cochetă ce-și scaldă trupu-n sos și în smântână și se-nfășoară-n varză ca în valuri de cadână o abilă diplomată ce-a-ncheiat o sfântă ligă c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă. Oponenta din principiu și un strașnic adversar Pentru tot ce e dietă sau regim alimentar Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată Ce te-mbie cu mirosul de slănină afumată Locatara principală ține-n spații tolerate Perle de piper picante, boabe de orez umflate O prozaică nnăscută cum s-o prinzi în prozodie Că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie. Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini sarmaua!

În București la 24 de ani de la Revoluție, s-a strigat: ”Libertate! Jos Ponta!” Până la urmă au învățat și românii câte ceva în aproape un sfert de secol. E vorba de cuvântul ”Demisie!”     

O glumă involuntară

O glumă involuntară: un distins și talentat coleg, m-a întrebat deunăzi: .”Am aflat că scrii cronică teatrală la Viața Medicală. S-au înființat cumva teatre în policlinici și spitale?”

Candide de Voltaire la păpuși

Una din atracțiile, Fest Bulevard-ului, organizat de Teatrul Nottara, cu puțin timp în urmă, a fost și spectacolulul Teatrului Țăndărică cu o dramatizare a romanul lui Voltaire, Candide.. Candid sau optimismul, o capodoperă de nici o sută de pagini, scrisă la vârsta de 60 de ani de Francois-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, a amuzat, a bine dispus, a făcut deliciul multor generații iscând sute de imitații și pastișe, iar eroul cu numele respectiv a devenit prototipul tânărului naiv care din cauza ingenuității, credulități înăscute ajunge să îndure cele mai nemaipomenite grozăvii, cele mai cumplite chinuri, perigrinând, străbătând aproape tot globul, împreună cu servitorul său Cacombo, printre războaie crâncene, sângeroase, naufragii terifiante, violuri abjecte, cutremure, catastrofe apocaliptice, violențe indescriptibile, urmăriri nebunești, urmate de regăsiri miraculoase, erodându-și treptat entuziasmul, ajungând în final să propovăduiască, ca unica salvare, exercițiul muncii, slogan care mult mai târziu, preluat de naziști, printr-o răsucire de 180 de grade a valorilor, să fie scris deasupra intrărilor în lagărele naziste de exterminare, sub forma de: Arbeit macht frei. Și toate astea numai din cauză că fusese hrănit spiritual, din copilărie, cu filozofia lui Leibnitz, pe care i-a insuflat-o mentorul său, profesorul Panglos, care preda tinerilor metafizica-teologica-cosmolo-tontologia, care susținea că nu există efect fără cauză, că această lume e cea mai bună, iar prin extrapolare castelul în care locuiau al baronului Thunder den Tronck, era cel mai frumos din toate castelele, iar d-na baroană, care avea în jur de o sută şi şaptezeci de kg, era cea mai bună dintre baroanele posibile…(la vremea când eram student admirabilul profesor I. Toboşaru ne explica, nouă studenţilor, că marxism-leninismul şi materialismul dialectic sunt cele mai înaintate învăţături din lume şi că numai aprofundându-le vom putea înţelege societatea socialistă în curs de construire, cea mai evoluată societate din lume! Extrapolând, conform teoriei expuse, aş putea susţine și eu azi, pe drept cuvânt, că România, ţara în care m-am născut, e cea mai frumoasă ţară din lume, oraşul Bucureşti, cel mai mare și mai curat oraș din ţară, iar săptămânalul Viața Medicală cel mai interesant Ziar de pe glob) Micuțul roman Candid sau optimismul, scris într-un ritm alert și pe un ton de zeflemea, cu intenții vădit satirice, a fost receptat de lumea modernă ca o capodoperă, iar Voltaire, devenind ulterior una din figurile preopinente a iluminismului francez, consemnează istoriile literare, a îmbinat, de-a lungul vieți aventura cu studiul fiind atras concomitent și de literatură dar și de știință, scriind enorm, de la scrieri și tratate filozofice, la tragedii unde lărgind cadrul istoric și introducând teme filozofice produce o adevărată revoluție. După peregrinări prin câteva curți imperiale, fălindu-se cu prietenia câtorva capete încoronate, care au grijă totuși de al și incarcera la propriu, sfârșeste la proprietatea sa din micul sătuc, Freney, de la granița dintre Franța și Eleveția unde dezvoltă spre uimire multora o adevărată activitate socială în interesul localnicilor, iar pe patul de moarte, deși se declarase ateu convins, totuși cheamă un preot să-i dea ultima împărtășanie Dar cred că aș jigni cititori dând mai multe informații despre un reprezentat de frunte a iluminismului francez . (Ca o complectare amuzantă: am vizitat la ansamblul arhitectural de la Sans-Souci, camera pe care i-o pregătise să locuiască Frederic al II-lea după ce va ieși din inchisoare, care era tapetată pe absolut toți pereții cu caricaturi, în relief, ale marelui scriitor, care s-a vrut prieten cu mai mari lumii) Spectacolul Teatrului Țăndărică a cărui premieră a avut loc, de fapt, cu câțiva ani în urmă, a cărui regie, scenografie, animație computerizată poartă semnătura plurivalentului om de teatru, Cristian Pepino, a fost unul din reușitele Festivalului amintit, apreciat și de juriu cu un premiu, realizându-se cu această ocazie dintr-un singur foc un dublu rezultat: acela de a scoate, din anonimat două teatre: Nottara și Țăndărică. Teatrul de marionete și păpuși Țăndărică are în spate o istorie glorioasă. Chiar grandioasă! Pe lângă faptul că, de-a lungul timpul, chiar de la înființare, sub firma sa au avut loc spectacole extrem de interesante ca ”Mâna cu cinci degete”, ”Eu și materia Moartă”, Cabaret-issimo sau mai târziu ”Visul unei nopți de vară” sau ”Til Eulenspigel” , citez din memorie fără să fac o ierarhizare, teatrul a fost, dealungul anilor gazda unor multiple festivaluri mondiale de artă păpușerească, când alături de trupe internaționale prestigioase teatrele de marionete și păpuși din întreaga țară au avut posibilitatea de ași arăta producțiile, existând, la nivel național o emulație artistică extraordinară, pentru vremurile acelea, iar colectivul teatrului Țăndărică fiind distins cu nenumărate premii naționale și internaționale dintre care cel mai prestigios este premiul Erasmus, pentru contribuția remarcabilă la dezvoltarea teatrului modern de păpuși După prima generație de actori păpușari formată din Carmen Stamatiade, Justin Grad, Rita Stoian, Brândușa Zaița-Silvestru, Valeriu Simion, M. Prujinski, alături de care am jucat, și iar citez fără să fac o ierarhizare, a urmat a doua serie, sau mai bine zis generație, care a avut în componența ei talente cu totul și cu totul excepționale, pe care le-am cunoscut foarte bine ca Florentina Tănase, Valentina Roman, Sara Dan-Meerovici, Liviu Berehoi, Angela Filipescu, , Magdalena Slabacu, Cristina Roșianu, de care siteul oficial actual al teatrului nu vrea să pomenească, ca și cum persoanele respective n-ar fi existat. Creatorul, sufletul, creierul și inițiatorul acestul fabulos fenomen care a fost Teatrul Țăndărică a fost directoarea lui timp de mai multe decenii, Margareta Niculescu, care actualmente, la venerabila vârstă pe care o are, (e născută în 1923) conduce un centru internațional de artă păpușerească de la Charleville. Cunosc foarte bine activitatea teatrului Țăndărică de-a lungul anilor. Aici mi-am început activitatea artistică în calitate de actor mânuitor în anul, oho, 1955 luând parte la făurirea, scuzați limba de lemn, a două mari succese: ”Mâna cu Cinci degete” și ”Eu și Materia Moartă” și am călătorit cu respectivul teatru, în turnee în Albania, R. F. Germania și URSS, Teatrul Țăndărică fiind vestit, chiar invidiat, pentru multiplele și numeroasele sale turneie artistice pe care le-a efectuat de-a lungul timpului peste hotare: Cehoslovacia, Polonia, India, Spania, Franța, Doamne, Dumnezeule, dar care teatru din România n-are o istorie plină de succese răsunătoare? De asemenea timp de o jumătate de an am fost profesor de arta actorului la IATC I .L. Caragiale, la prima promoție de actori păpusari și marionetiști, după evenimentele din Decembrie 89. Deși ni se înfățișează doar o parte din întâmplările nefericitului optimist, Candide (nici nu se putea altfel) reprezentația este de fapt ceace se numește, un spectacol de echipă în care fiecare artist mânuitor interpretează, fatal mai multe roluri, manipulând la vedere păpușile cu o dexteritate demnă de invidiat. Deși uneori apar hiatusuri de neînțelegere, care se datorează limbii în care este vorbit, o limbă universală plină de fantezie, până la urmă totul, interpretare, scenografie, păpuși se încheagă într-un melanj încântător, tineresc, plin de ritm, de exuberanță și mai ales de haz. Echipa care a produs acest mic fenomen artistic, o revelație pentru mine, este compusă din Mihai Dumitrescu, Petronela Purima, Liliana Gavrilescu, Marin Fagu, Geo Dinescu și…aș evidenția pentru grația și acuratețea cu care își prezintă personajele, fără a știrbi cu nimic efortul artistic al celorlanți, pe Petronela Purima. Felicitări tuturor și în special creatorul spectacolului, regizorul Cristian Pepino, care este și autorul unui excelent volum intitulat:” Dicționarul teatrului de păpuși, marionete și animație din România”, apărut în anul 2000 (unde sunt trecut și eu)

Scriere pe o placă de 800 de ani

Pe o placă de ceramică, care datează de acum 800 de ani și care a fost


descoperită în Toledo, societatea era descrisă astfel :

Săracul muncește,

Bogatul îl exploatează,

Militarul îi apară pe cei doi,

Contribuabilul plătește pentru toți trei,

Leneșul se odihnește pentru toți patru

Bețivul bea pentru toți cinci,

Bancherul îi lasă fără bani pe toți șase,

Avocatul îi minte pe toți șapte,

Medicul îi omoară pe toți opt

Groparul îi îngroapă pe toți nouă

Politicianul trăieşte pe spinarea celor zece.

Să îmi spună și mie cineva dacă lucrurile s-au schimbat așa de mult în

ultimii 800 de ani!





.