Veșnică Pomenire: Radu
Iftimovici
Despre morți ÎN NICI UN CAZ numai de bine
Radu Iftimovici
De curând a
plecat dintre noi spre alte zări, în plină forță creatoare, Radu Iftimovici, un
neobosit căutător de adevăruri incomode. N-a avut mari funcții, nici multe decorații oficiale, n-a
fost ministru sau subsecretar de stat, n-a condus spitale, iar dispariția lui n-a fost salutată de salve de
tun, dar a lăsat o opera validă, suculentă, valabilă, plină de surprize care să delecteze și să înnobileze gândirea generațiilor
următoare… și
să fie un exemplu de urmat.
Membru al Academiei de Științe Medicale,
profesor universitar acreditat, istoric, om de știință (cercetător virusolog), eseist,
biograf și dramaturg. Piesele sale de teatru au fost jucate la radio și
televiziune, pe scenele teatrelor din capitală și din țară. Titlurile acestor
piese sunt de fapt niște incisive eseuri mascate: Nu ucideţi caii verzi
(1983) ‒ o dezbatere de idei despre adevăr şi morală în lumea medicală; Joc
ciudat după scăpătat (1987); A cincea cameră a inimii (1989);
Poftă bună, canibali; Creşteţi vipere la sân; Curve de lux (1996)
‒ prima piesă anicomunistă, antifesenistă și antiliesciană; Ah ce bine e să faci amor pe ploaie ‒ prima piesă scrisă despre evenimentele
din Decembrie ʼ89: Aventurile
pravoslavnicilor Mitică și Petrică (2018, Mitică fiind de fapt Dimitrie
Cantemir și Petrică, Petru cel Mare).
Visa la realizarea unui spectacol total, cu zece actori, plus
el, care să spună bancuri politice la scenă deschisă.
Radu Iftimovici înainte de toate avea curajul opiniilor
și era un întreprinzător îndrăzneț, care nu se speria de obstacolele
birocratice sau de altă natură, ba chiar le aborda fățiș cu un curaj, uneori de
nebănuit. Îmi amintesc că atunci când a vrut ca piesa Curve de lux să fie montată pe scena unui teatru de stat, și văzând
că de directorii de teatre aveau rețineri, din lașitate și obediență, față de
guvernanții de atunci datorită conținutului ei incendiar, a luat hotărârea să realizeze spectacolul în regim particular,
ceea ce pe vremea aceea, în anii 1995‒1996, părea un gest nebunesc… un fel de
sfidare a bunului simț și al autorităților.
Printre preocupările sale esențiale s-a aflat și aceea de
a cinsti memoria unor celebrii oameni de știință, producând 42 de filme de televiziune, dedicate vieții și
operei acestora. Drept recompensă UNESCO i-a acordat premiul „Kalinga”(1971), destinat
să răsplătească persoanele evidențiate pentru activitatea de popularizare ai
științei. A scris o suculentă și acidă carte de amintiri, intitulată ironic, Veșnica mea pomenire… în care a luat în
răspăr multe din poncifele vremii și pe mulți potentați ai regimului comunist. Dar
opera sa capitală, pentru care a primit premiul Academiei Române, este Istoria Medicinei și a Farmaciei, o lucrare
masivă de 1500 de pagini, care prin bogăția informațiilor nu mai necesită
prezentare.
Ne-am cunoscut în 1995 când m-a abordat
direct pe stradă, punându-mi în mână un text. O piesă de teatru cu un conținut
incendiar, care multora li s-a părut la vremea respectivă indecentă. Citind-o,
mi-am dat seama că nu poate fi realizat un spectacol în niciun teatru existent
și atunci cu acordul lui am pornit împreună la realizarea primului spectacol de
teatru în regim particular stârnind uimirea profesioniștilor, a oamenilor care
o viață întreagă au fost stipendiați din fondurile statului comunist.
A fost fiul unui medic, ofițer al
armatei române, prizonier, care a refuzat categoric să revină ân țară în
rândurile diviziei Tudor Vladimirescu, gest care l-a costat încă trei ani de
detenție în gerul siberian. Radu Iftimovici, în particular, era o fire veselă,
mereu dispus la calambururi și șotii intelectuale, având câteodată o plăcere
nespusă de a șoca cu orice preț... declarându-se ateu convins și neregretând
regimul comunist. Era, printre altele, de o generozitate mascată sub forma unei
severități profesionale. N-a fost om care să apeleze la ajutorul său și să nu-l
ajute, bineînțeles în limita posibilităților sale. Iubea un citat celebru al
lui Blaise Pascal pe care și-l-ar fi dorit ca epitaf: Când mă privesc mă detest, dar când mă compar mă admir, dar... „lucra” neîncetat la unul personal.
Desigur, se pot spune multe despre toate
activitățile profesorului, scriitorului Radu Iftimovici, unele chiar nebănuite,
dar închei cu o binecunoscută glumă care, deși nu-i aparținea, îi
făcea întotdeauna plăcere să o reproducă: Oamenii
de valoare se duc și nici eu nu mă simt prea bine…! A avut dreptate!
Dumnezeu să-i odihnească sufletul neobosit!
15.02.
2020
Candid Stoica
