Corespondență de la Copenhaga 1
Miercuri 03. 08. ora 15.30. am decolat de pe aeroportul
Henri Coandă din Otopeni aflat în plină
caniculă care atinsese 37 de grade …și după un control minuțios al ustensilelor
pe care le posedam, ceas, chei, brățări, inele, laptop servietă, curea, am fost obligat să aștept încolonat la o coadă imensă, cum
mai stătusem decât cu ani în urmă la unt sau la hârtie igenică, am
ajuns într-un Turbo-Get proprietatea
companiei SAS plin până la refuz cu români, mulți cu copii, care aveau dorința, dealfel ca și mine, să ajungă pe calea aerului la Copenhaga. După
aproape trei ore de zbor calm, fără pic de turbulențe avionul pilotat de o
femeie a aterizat lin pe un timp noros
și ploios pe pista aerodromului din Copenhaga. Am
fost sigur de asta pentru că la coborâre pe scara avionului am avut cu stewardesa care ne conduse-se spre ieșire următorul dialog? -
Copenhaga, am întrebat încercând o daneză orală de ocazie? -
Ja, Ja, mi-a răspuns ea sigură pe sine într-o limbă internațională. Așa
era. Ajunsesem. Fără incidente, fără emoții în țara lui Hamlet. Și după ce am
străbătut culuarele imensului aerodrom aflat pe malul mării, pe mica insulă Amager, am trecut, fără emoție pe la punctul de control danez,
deoarece eram convins că nu am figură de terorist și mai ales că aveam un pașaport
nou, obținut după trei ore de stat la coadă și mai ales după ce scosesem din
buzunar trei sute de lei, asta în ciuda faptului că este o lege care stipulează
că cetățenii României pot circula liber prin spațiul UE doar cu Buletinul de
Identitate. Trecând
de punctul de control, mi-am așteptat
destul de înfrigurat bagajul - un mic geamantan cu rotile, cinste cui l-a
inventat – în care aveam depozitate câteva schimburi și ustensile de bărbierit,
care a apărut după lungi minute de
așteptare pe enorma bandă transportoare de bagaje, după ce îmi pierdusem speranța că am să-l mai văd vreodată, după care m-am
întâlnit cu cel care mă invitase, marele om de teatru, fost director al
Teatrului de Comedie, d-l Lucian Giurchescu, într-o formă excelentă pentru cei
86 de ani ai săi, care m-a recunoscut fără efort ca dealfel și eu pe el și care
în cele din urmă m-a condus cu un elegant și modern taxi la cocheta sa locuintă
unde stă de peste 35 de ani, de când s-a expatriat de bună voie și nesilit de
nimeni, din cauza regimului represiv al lui N. Ceaușescu. A fost o revedere caldă
plină de amiciție și până seara târziu am schimbat
informații despre ce s-a întâmplat în viețile noastre până la această
dată. Suferise ca și mine greua pierdere
a soției și mai era încă marcat de acest
lucru deși nu vroia să arate. De fapt ne despărțisem doar de două luni, când
venise, ca în fiecare an, în București
atras de fenomenul teatral românesc de care nu s-a despărțit niciodată, cu
toate că a lucrat, regizând cu mare succes piese de teatru peste tot prin lume
de la Oslo și Malmo, la Telaviv și Montreal. Am
să stau aici fix 20 de zile, într-o casă confortabilă plină de cărți, o
mare parte, românești, de reviste, de fotografii, de tablouri vesel colorate,
de mape cu fotografii ale spectacolelor realizate de el așezate cu aceiași
minuozitate cu care-ți lucra spectacolele care atestă în ultimă instanță
existența unui om ce a trăit toată viața numai și numai pentru teatru.. El este
autorul unor excepționale spectacole de teatru, realizate la teatrele din România ca Domnul Puntila și sluga sa Matty și Dispariția lui Galy-Gay, amândouă de Bertold
Brecht, Rinoceri, de Eugen Ionescu și
O noapte furtunoasă de I. L.
Caragiale, și multe altele, spectacole de referință care au însemnat din nou
punct de vedere spectacologic, o cotitură în istoria teatrului românesc,
consemnate ca atare de critica de
specialitate și de care încă mulți spectatori își mai amintesc cu plăcere.
03. 07 - 24. 08.
(va urma)
Candid Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu