Fraterniteatru

Marin Moraru - un comic serios.

N-avea nimic comic, decât figura. Încolo tot ce făcea era serios și la locul lui. Nu râdea, nu zâmbea, nu se hlizea ca alții, din contră era grav, părând a comunica adevăruri esențiale. Și totuși lumea râdea când îl auzea vorbind. Părea neîmblânzit, nedat pe brazdă cum se zice. Și totuși lumea l-a numit Marinuș! Nu imita pe nimeni și totuși părea că vine din comicii de altă dată. Nu se străduia să iasă în evidență ca alți și totuși cum apărea electriza.                     N-avea nevoie de text prea mult, dar cum deschidea gura, indiferent că spunea doar da sau nu, te făcea să-l iubești. Se exprima scurt, nu-i trebuia multe cuvinte: odată un coleg cu talent îndoelnic l-a întrebat dacă să rămână actor sau să se ducă să lucreze  la Comitetul Central UTC, unde îl chemase viitorul activist politic al lui Ceaușescu, Cornel Burtică.

- Du-te, măi, i-a spus răspicat interpretul de neuitat al lui Crăcănel.

- Să-ți fie clar: noi suntem colegi nu prieteni, i-a spus unuia care-i căuta amiciția, deși fuseseră colegi de Institut.

- Așa ți-au făcut? Dar e nemaipomenit, a exlamat odată când un coleg i se plângea că  îi mânjiseră cu chinoroz bastonul, pulan, cu care el își aranja mustața (juca un polițist) și cu ocazia asta se mâzgălise cu roșu abundent pe toată fața în fața publicului fără ca el să-și dea seama

Am jucat împreună pe Agamiță Dandanache. Eu doream să fiu, el era deja!                   Deobicei actorii își doresc aplauze, el avea aerul că-l deranjează.  Unii l-au numit bufon. Nu-i plăcea. Se supăra și când se supăra sincer, stârnea… râsul… Asta îl enerva. Era și el, vorba aceia, om. Alții au avut neveste cu nemiluita. Putea să aibă, la urma urmei, și el. Nu i-a trebuit. A avut una singură… pe care a iubit-o. De neînțeles pentru mulți. Era în esență ”monocord”!… Nu se străduia să fie ridicol pe scenă, era… comedian înnăscut. Eheei, Marinuș, ai plecat, ne-ai părăsit. Ce o să ne facem acum fără Marinuș? Cine o să mai spună ca el: Mi-e naturelul simțitor! Sau: Magafaua eu sunt! Și să râdă lumea!

Ai plecat din viață  supărat

Tu care ai fost atât de lăudat                                                                                                                     Tu care ai fost mereu admirat

Cine doamne te-o fi iritat?

Că păreai tare speriat

Ai avut la a ta navă                                                                                                                                  Din plin și glorie și slavă

Thalia să te fi înșelat?

                                 

Cine oare ți-a  greșit?

Cine oare te-a mințit?

Thalia și Melpomena

Te-au iubit întruna

să-ți facă ele ție așa una?

De poți, hai zâmbește iară

Să ne faci viața mai ușoară

Cu harul tău, viața plină

Veselă zglobie și senină.

Ai plecat, trist Marinuș,

O boală ingrată te-a răpus

Și ne-ai părăsit neconsolat

Ce păcat, doamne, ce păcat!

14. 09. 2016.                                      Candid Stoica