Jocul pe o
singură coardă
În
lipsa unei capodopere a unui text inspirat, sau a unuia care să reflecte cât
de realitățile teatrele recurg în ultimul timp la tot felul
de...înlocuitori, de substituții, de cârpeli...de piese clasice, sau reluări a
unor texte devenite prin prea desea folosire desuete
Stagiunea
a început în surdină, obosită fără ca să dea un spectacol memorabil, marele
spectacol la care publicul să dea năvală, în care societatea contemporană să se
recunoască cu toate defectele și calitățile ei, să-i fie oglindă. Nu sunt
încercări, nici măcar timide, evazioniste de a eluda tot ce se întâmplă, nici
măcar oglinzi strâmbe, ca cea de la Național cu Istoria unui pian sau cea de
reîntoarcere la literatura proletcultistă ca spectacolul Teatrului Odeon cu Trei generații întreținute
la foc mic, călduț de mastodonții culturali, foști secretari de partid, neschimbați
de ani de zile, convertiți subit în manageri economici. Sunt două lumi
paralele. Pe deoparte țara este silită să se democratizeze sub presiunea
forțelor din afară introducând legi aspre pentru penalii din partide care nu
mai găsesc ocrotire la mahării politici și lumea teatrului care băltește în
aceleași vechi aranjamente și cutume: voi dați bani și noi promitem să nu vă
supărăm cu spectacole care să oglindească realitățile, care să prezinte conflictele existente, realitatea
crudă și în schimb ne lăsați să ne facem afacerile, micile gheșefturi cu
parandărăt și para-nainte…
Mai
mult orice piesuță dulce amăruie cu un minim conflict scrisă cu ani în urmă și
jucată în străinătate este tradusă și
jucată imediat ca de exemplu spectacolul cu În culmea gloriei de Peter Quintet
de la Teatrul de Comedie. O
soprană de coloratură fără voce, fără acute, care cântă fals arii celebre, are în SUA, imediat după ultimul război un
inexplicabil enorm succes de public,
iată în câteva cuvinte subiectul firavei piese de teatru a mult prea
premiatului autor și mult prea norocosului Peter Quintet. Soprana însă nu e o
simplă soprană fără voce ci este moștenitoarea unei averi fabuloase care-i
permite să închireze pentru o seară chiar Carnegie Hall și să aibă admiratori
stipendiați care săă-i întrețină iluzia că e cea mai mare cântîreață... Acestea sunt amănunte povestite în
subsidiar pentru că o acțiune ternă, leșinată și personaje firave, însoțesc
această insăilare dramatică, care are pretenția să se joace pe o singură coardă
de... haz: aceia că d-na Florence Foster Jenkis, eroina piesei cântă fals…Și de
aici tin-te râs. Odată, de două ori, de trei ori, până la sfârșitul piesei când
hazul evident moare într-o apoteoză de falsuri în aplauzele nedumerite ale
publicului Dacă celebrul compozitor, violonist, violist
și chitarist italian Niccolo Paganini în faimoasele sale concerte, după cum mărturisesc contemporanii,
după ce apărea într-un nor de fum, uneori cânta pe o singură coardă până la
epuizarea totală, până ce respectiva
coardă se rupea…Florence Jenkis aparea din înaltul scenei legată cu cabluri ca
un înger...cantabil
N-ar
fi nici o nenorocire dar nu mai urmează nimic
Dar
nimic, nimic ca să fie recomandată drept
piesă de teatru…Există doar acest fapt: eroina principală n-are voce. Scriam la
început că autorul e un norocos. Într-adevăr norocul lui a fost că peste
anemicul lui text a dat echipa Teatrului de Comedie în disperare de o cauză mai
bună cu ajutorul unei formidabile distribuții l-a transformat într-un spectacol
cât de cît captivant demn de aplaudat conform proverbului care susține că se
pooate face din rahat bici. Autorii spectacolului (regizor, coreograf, scenograf,
actori) s-au străduit să facă imposibilul: adică să facă cât de cât prezentabil
un text ce se vrea de teatru, fără conflict care se agață cu disperare de o
singură poantă, aceia că protagonista nu are voce. Răzvan Mazilu (regizor și
coreograf) Gabriela Popesscu (Jenkis) Mihai Bisericanu (pianistul Cosmé
McMoon), G. Mihăiță (amantul eroinei, St. Clair) Eugen Racoți (Dorothy, un excellent
travesti), Andreia Samson (Maria) se străduiesc că aducă un minim de adevăr în
această însăilare bizară dar efortul lor onest se pierde pe drum…într-un
plictisitor ambalaj de staniol. A fost adusă chiar o solistă autentică,
soprana Felicia Filip, ca bomboana de pe…tort, dar rezultatul e lovit de nulitate, iar publicul
dacă nu e dezamăgit și nu flueră e pentru faptul că are bun simț, dar în orice
caz este derutat… Între timp a a apărut și o peliculă a cărei
protagonistă e nimeni alta decât Meryl Streep film care cu ajutorul imagini ne
arată toată goliciunea subiectului. Dar filmul e film și teatrul e teatru.
Până să se joace o piesă despre adevărata viața a Mariei Tănase va mai curge multă apă
pe Dâmbovița, deși piesa e gata scrisă de Denis Dinulescu, autor roman încă în
viață… Trebuie numai ca teatrele să ia cunoștință de ea și de autorul ei…Ehei
dacă ar sta pe alte meridian, alta ar fi și soarta piesei…
Ps:Florence
Foster Jenkins este un personaj real care a trăit în perioada interbelică și a
devenit celebră datorită… lipsei de talent. Nefiind descurajată de criticile
permanente aduse la adresa ei, Florence a continuat să cânte, ajungând în cele
din urmă să concerteze la grandioasa sală Carnegie Hall din New York. Ce se poate
face cu banii, domnule…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu