candid Stoica

candid Stoica

sâmbătă, 20 ianuarie 2018



  Jocul pe o singură coardă

În lipsa unei capodopere a unui text  inspirat, sau a unuia care să reflecte cât de  realitățile  teatrele recurg în ultimul timp la tot felul de...înlocuitori, de substituții, de cârpeli...de piese clasice, sau reluări a unor texte devenite prin prea desea folosire desuete
Stagiunea a început în surdină, obosită fără ca să dea un spectacol memorabil, marele spectacol la care publicul să dea năvală, în care societatea contemporană să se recunoască cu toate defectele și calitățile ei, să-i fie oglindă. Nu sunt încercări, nici măcar timide, evazioniste de a eluda tot ce se întâmplă, nici măcar oglinzi strâmbe, ca cea de la Național cu Istoria unui pian sau cea de reîntoarcere la literatura proletcultistă ca spectacolul  Teatrului Odeon cu Trei generații întreținute la foc mic, călduț de mastodonții culturali, foști secretari de partid, neschimbați de ani de zile, convertiți subit în manageri economici. Sunt două lumi paralele. Pe deoparte țara este silită să se democratizeze sub presiunea forțelor din afară introducând legi aspre pentru penalii din partide care nu mai găsesc ocrotire la mahării politici și lumea teatrului care băltește în aceleași vechi aranjamente și cutume: voi dați bani și noi promitem să nu vă supărăm cu spectacole care să oglindească realitățile,  care să prezinte conflictele existente, realitatea crudă și în schimb ne lăsați să ne facem afacerile, micile gheșefturi cu parandărăt și para-nainte…           
Mai mult orice piesuță dulce amăruie cu un minim conflict scrisă cu ani în urmă și jucată în străinătate este  tradusă și jucată imediat ca de exemplu spectacolul cu În culmea gloriei de Peter Quintet de la Teatrul de Comedie.                                                                                                                 O soprană de coloratură fără voce, fără acute, care cântă fals arii celebre,  are în SUA, imediat după ultimul război un inexplicabil  enorm succes de public, iată în câteva cuvinte subiectul firavei piese de teatru a mult prea premiatului autor și mult prea norocosului Peter Quintet. Soprana însă nu e o simplă soprană fără voce ci este moștenitoarea unei averi fabuloase care-i permite să închireze pentru o seară chiar Carnegie Hall și să aibă admiratori stipendiați care săă-i întrețină iluzia că e cea mai mare cântîreață...   Acestea sunt amănunte povestite în subsidiar pentru că o acțiune ternă, leșinată și personaje firave, însoțesc această insăilare dramatică, care are pretenția să se joace pe o singură coardă de... haz: aceia că d-na Florence Foster Jenkis, eroina piesei cântă fals…Și de aici tin-te râs. Odată, de două ori, de trei ori, până la sfârșitul piesei când hazul evident moare într-o apoteoză de falsuri în aplauzele nedumerite ale publicului                                                                                              Dacă celebrul compozitor, violonist, violist și chitarist italian Niccolo Paganini în faimoasele sale  concerte, după cum mărturisesc contemporanii, după ce apărea într-un nor de fum, uneori cânta pe o singură coardă până la epuizarea totală,  până ce respectiva coardă se rupea…Florence Jenkis aparea din înaltul scenei legată cu cabluri ca un înger...cantabil
N-ar fi nici o nenorocire dar nu mai urmează nimic
Dar nimic,  nimic ca să fie recomandată drept piesă de teatru…Există doar acest fapt: eroina principală n-are voce. Scriam la început că autorul e un norocos. Într-adevăr norocul lui a fost că peste anemicul lui text a dat echipa Teatrului de Comedie în disperare de o cauză mai bună cu ajutorul unei formidabile distribuții l-a transformat într-un spectacol cât de cît captivant demn de aplaudat conform proverbului care susține că se pooate face din rahat bici.                                                    Autorii spectacolului (regizor, coreograf, scenograf, actori) s-au străduit să facă imposibilul: adică să facă cât de cât prezentabil un text ce se vrea de teatru, fără conflict care se agață cu disperare de o singură poantă, aceia că protagonista nu are voce. Răzvan Mazilu (regizor și coreograf) Gabriela Popesscu (Jenkis) Mihai Bisericanu (pianistul Cosmé McMoon), G. Mihăiță (amantul eroinei, St. Clair)  Eugen Racoți (Dorothy, un excellent travesti), Andreia Samson (Maria) se străduiesc că aducă un minim de adevăr în această însăilare bizară dar efortul lor onest se pierde pe drum…într-un plictisitor ambalaj de staniol.                                                                                                     A fost adusă chiar o solistă autentică, soprana Felicia Filip, ca bomboana de pe…tort, dar  rezultatul e lovit de nulitate, iar publicul dacă nu e dezamăgit și nu flueră e pentru faptul că are bun simț, dar în orice caz este derutat…                                                                                                                                        Între timp a a apărut și o peliculă a cărei protagonistă e nimeni alta decât Meryl Streep film care cu ajutorul imagini ne arată toată goliciunea subiectului. Dar filmul e film și teatrul e teatru.                      Până să se joace o piesă despre adevărata  viața a Mariei Tănase va mai curge multă apă pe Dâmbovița, deși piesa e gata scrisă de Denis Dinulescu, autor roman încă în viață… Trebuie numai ca teatrele să ia cunoștință de ea și de autorul ei…Ehei dacă ar sta pe alte meridian, alta ar fi și soarta piesei…

Ps:Florence Foster Jenkins este un personaj real care a trăit în perioada interbelică și a devenit celebră datorită… lipsei de talent. Nefiind descurajată de criticile permanente aduse la adresa ei, Florence a continuat să cânte, ajungând în cele din urmă să concerteze la grandioasa  sală Carnegie Hall din New York. Ce se poate face cu banii, domnule…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu