Fraterniteatru

O capodoperă la Teatrul Național

După atâtea piesuțe și piesulețe insipide, importate, cu subiecte departe de realitatea românească, după atâtea reluări a unor piese clasice, după atâtea adaptări a unor vechi succese, după catrastrofalul spectacol cu O scrisoare pierdută, realizat de H. Mălăiele,  după controversatul spectacol cu Livada de Vișini al gruzinului Doiașvili, care și-a descoperit în România un loc unde își poate propulsa spectacolele sale uneori îndrăznețe, alteori  fantasmagorice,  însfârșit Teatrul Național din București în eleganta și luxurianta lui nouă înfățișare a înscris în repertoriul său  capodopera Ionesciană, Regele Moare, care le-a permis tinerilor și  harnicilor regizori Andreea și Andrei Grosu un excelent spectacol, cuminte, așezat și care înainte de toate și-au propus să  redea piesa lui Eugen Ionescu în liniile ei integrale fără exerciții inovatoare.                  Gest de mare îndrăzneală în zilele noastre  când moda adaptărilor, a spectacolelor intitulate după răvășește  repertoriile tuturor teatrelor, zăpăcind, pur și simplu publicul obișnuit al teatrelor. Rezumând, după unii comentatori (Mircea Ghițulescu), capodopera Ionesciană poate fi considerată un basm filozofic, amintind frapant de cel  românesc Tinerețe fără bătrânețe al lui Petre Ispirescu și el la rândul său o lamentație asupra vieții și mai ales asupra morții.                                                                                                                  La o analiză mai atentă specialiștii, teatrologii, au  descoperit în textul existent  trei etaje: Povestea unui rege a tuturor timpurilor de o vârstă matusalemică ce supraviețuiește tuturor supușilr săi, dar nu apocalipsei ce va distruge planeta, lent, dar ireversibil. Alta, prescurtată a Omului, silit să dispară ca specie, și ultima, povestea lui Ionescu, însăși, care nu ˮcredea a învăța a muri vreodatăˮ, dar a încercat să învețe, scriind. Trei povești într-una singură din care cea mai apropiată de noi este cea din urmă. Toate acestea în interiorul unui  basm pentru adulți responsabili și copii inteligenți.                                                                                Unii critici au numit piesa o tragedie cu personaje comice.                                              Tineri regizori Andrei și Andreea Grosu  care au înființat acum șapte ani un teatru independent, Unteatru, într-o clădire dărăpănată, gata de demolare, în care au realizat excelente spectacole cu mijloace minime, au ajuns deodată să regizeze două spectacole în două dintre teatrele profesioniste și a căror spectacolul actual cu Regele moare, având o distribuție excelentă cu doi monștri sacri în componența sa și care poate fi considerat  cea mai limpede înscenare din câte a avut parte de la premiera ei din anul 1957 când a  avut ca protagonist alți doi monștri sacri:  Aura Buzescu și Ștefan Mihăilescu Brăila.   Folosind o traducere a lui Vlad Russo și Vlad Zografii, totul în spectacolul celor doi regizori este limpede, totul este lămurit, nimic nu este echivoc, totul este précis, poate prea explicit uneori lipsind marea emoție pe care o dă uneori improvizația.                                                                                                                  Protagonistul, Victor Rebenciuc cert cel mai mare actor în viață al ultimului deceniu nu lasă neacoperit nici unul din valențele rolului. El este când trufaș și irevocabil stăpânind cu noșalanță de destinele oamenilor și tot trufaș vrea să moară, apoi se răzgândește, nu vrea, cere ajutor celor pe care i-a oprimat, devine chiar laș, meschin, fricos neaccepând în niciun fel dispariția sa fizică, în cele din urmă descoperind chiar că secretul vieții constă în a trăi pur și simplu... Îl secondează cu temei, cu discreție și înțelegere       restul distribuției din care face parte Șerban Pavlu, unul din cei mai intrebuințați actori din ultimul timp atât în film cât și de teatrele profesioniste dar și cele independente, într-un rol și el destul de complicat (doctor, chirurg, călău, bacteriolog, astrolog) de care se achită cu destulă dexteritate.  Richard Bovnoczi (Guardul) un excelent actor, format în teatrele independente, dar care are un nume greu de pronunțat face tot ce e posibil pentru a fi remarcat într-un rol destul de dificil (Guardul) care citește un fel de panegiric în care se elogiază  personalitați importante - semănând mai mult a necrolog - cu menționarea unor merite care nu erau ale regelui, ci ale unor cărturari sau scriitori celebri.                                                                                       Desemenea   este de reținut. apariția fulgurantă a Florentinei Țilea (Julieta, servitoare și infirmieră) care se insinuiază cu discreție și sensibilitate în țesătura piesei.          Dar cele două personaje cu care se înfruntă de fapt pe  regele Beranger sunt Maria, a doua soție a regelui  (Ana Ciontea) și Margareta   cea a doua soția a lui  (Mariana Mihuț), amândouă actrițele reușind să-i țină piept cu virtuozitate  protagonistului.  Scena când Ana Ciontea  încearcă să-l revigoreze, chiar să-l amăgească, să-i întârzie desprinderea lui Beranger,  o exasperează pe regina Margareta, care îi spune tăios să termine cu minciunile, cu iluziile pe care i le picurase în constiință, și "de care se agață" cu disperare, este cât se poate de revelatoare actrițele făcându-I față cu brio. Dar Regele își pierde încrederea in Maria si repeta mereu "Mor", "Eu mor", "Mi-e frica, mor" deși  Ea încearcă să-1 facă să creadă că iubirea este nemuritoare, "daca iubești în mod absolut, moartea se îndeparteaza". Dar totul este  în zadar pentru că  el, regele se simte găunos pe dinăuntru.                                                                                                  Același îndemn spre iubire l-am auzit deseori în luările de cuvânt ale maestrului Beligan în timpul vieții…dovedind neîndoios că marile spirite se întâlnesc                         Pe același plan cu protagonistul răspunzându-i cu aceiași monedă, aproape de la egal la egal  reface rolul reginei Margareta, Mariana Mihuț căreia îi aparține integral finalul, regizorii folosind extraordinara mașinăriei a scenei naționalului.                                   Li s-ar mai putea reproșa regizorilor că obișnuiți cu scenele mici la care au lucrat până acum, că au înghesuit piesa, cu ajutorul scenografului Vl. Turturică, pe un practicabil de câțva metrii creind o aglomerare de personaje pe un spațiu extrem de mic...născând intrebarea logică de ce n-au folosit toată imensa scenă pe care o aveau la dispoziție, cum s-ar zice gratis...                                                                                                   Poate regele Beranger, regele tuturor timpurilor ar fi meritat un palat somptuos, nu o aglomerare de mobile care seamănă cu cele din magazia teatrului.                            Economie, sărăcie, dar orișicât...                                                                                             Parafrazând, în altă ordine de idei,  ar mai fi de adăugat, acum când autorul nu mai e, ca un paradox,  victoria unui Ionescu împotriva posterității. Putea să-și schimbe numele, putea să folosească un pseudonim ca atâția alți mari scriitori, dar l-a preferat pe al său impunând un Ionescu (cu un minuscul O la urmă) pe plan mondial.