Fraterniteatru

 

O întâmplare ciudată

 

L-am găsit în cabină, probabil portarul i-a dat drumul, își amintește actorul Emilian Săndel. Se uita la mine ca şi cum mă cunoştea, dar eu nu ştiam de unde să-l iau. Era un om în vârstă cu o faţă suptă, invadată de o barbă stufoasă. Îmbrăcat cu haine care se purtau cu ani în urmă la ţară. Vorbea dezlânat despre un proces pe care l-ar avea cu Patriarhia şi făcea impresia unui om dezorientat. Repetând cuvântul „Bicaz”, în mintea mea, ca într-o străfulgerare, s-a făcut lumină...

Era pe timpul împușcatului. Mă aflam de câţiva ani actor la Teatrul din  Piatra Neamţ şi cred că aş mai fi fost acolo şi azi dacă o mătuşă a mea nu m-ar fi vizitat rugându-mă să o însoţesc la Bicaz, unde auzise ea că se află un om care are harul să citească trecutul şi să prezică viitorul. Deşi nu credeam în asemenea miracole, am însoţit-o şi după un drum cu o mașină de ocazie, la 10 dimineaţa eram în faţa căsuţei prezicătorului, în curtea căruia aşteptau de cu noapte zeci de oameni veniţi din mai toate colţurile țării… În tot timpul cât am aşteptat, mătuşa mea mi-a amintit de bărbatul ei, era dat dispărut în război. Ea se recăsătorise, dar rămăsese cu credinţa că fostul ei soţ n-a murit, că trăieşte undeva prin întinderile nesfîrşite ale Siberiei, pentru că în ultimul timp îl visează  noapte de noapte. Adusese cu ea două sticle de ulei, pe care le strângea la piept, şi o pungă cu mălai, pentru că auzise că prezicătorul nu primeşte bani. I se spusese că e un om sfânt, fost preot, dar oameni pizmaşi, văzând câtă lume vine la el, au umblat cu vorbe mincinoase şi, până la urmă, a fost îndepărtat din rândurile preoţimii. Mătuşei mele i-a venit rândul seara târziu şi a ieşit din camera preotului, după câtva timp, cu ochii în lacrimi şi cu gura pungă. Prezicătorul era un omuleţ cu o figură obişnuită, îmbrăcat ca un ţăran ajuns la oraş: un basc decolorat pe cap, o pereche de pantaloni cu bazoane, în picioare galenţi, iar sub flanelul rupt la coate avea o cămaşă de corp bejulie de prea mult purtat. Crezând că și eu am venit pentru a afla viitorul, fără vorbe, m-a luat de umeri şi m-a condus în casă, unde în întunericul care se lăsase am zărit că în mijlocul camerei cu pământ lipit pe jos doar o masă de brad şi două taburete, iar pe un perete, sub o icoană înnegrită de vreme, fumega o candelă…

‒ Deschide cartea, să aflu cum ţi se zice, mi-a spus el cu un glas de bas bariton, după ce m-a aşezat pe un taburet, el stând lângă peretele celălalt.

Încurcat, am deschis o carte groasă de câteva sute de pagini, cu coperţi cartonate ‒ care se găsea pe masă ‒ pe care era imprimată în relief o cruce. Un fel de ceaslov, cum mai văzusem în copilărie în bisericile pe care le frecventa mama mea. Cartea s-a despicat lent aproape de jumătate, lăsându-mă să văd, printre vignetele specifice cărţilor bisericeşti, un text scris cu litere chirilice. În stânga, ca un început de capitol, am zărit, frumos desenată, majuscula literei D! Mi-am dat seam că e  litera respectivă datorită lecțiilor de limba rusă pe care le-am avut câțiva ani la rând în școală.

‒ Te cheamă Dan, Dragomir, Dumitru ‒  am auzit în întunericul odăii glasul său, nefiresc de puternic pentru un om firav. Deschide, să văd cum o cheamă pe maică-ta!

M-am conformat şi cartea s-a desfăcut iarăşi lin la alt capitol. În dreapta, de data asta, se găsea majuscula S.

‒ O cheamă...

M-a apucat râsul. Nu venisem la Bicaz să aflu că mama avea un nume care începe cu litera S.

‒  Deschide, să aflu care-i numele de botez al lui taică-tu, m-a îndemnat el, şi fără să mă mai gândesc la ce fac, am băgat degetele iar în interiorul cărţii, care s-a deschis uşor, și la începutul paginii din stânga trona majuscula literei T!

‒ Îl cheamă Toma, Toader, Traian, Tănase, am auzit iar glasul din întuneric. A fost condamnat, dar nu e la închisoare, dar tu nu ştii… peste puţin timp ai să ai veşti de la el. Va trăi mult, până când la miez de noapte va cădea jos ca secerat. Nu vei fi lângă el.

Zâmbetul mi-a dispărut. Tata fusese condamnat şi nu ştiam unde se găsea.

‒ Nevasta... acu’, a continuat el netulburat... şi aproape fără voia mea am deschis iarăși cartea. De data asta nici în dreapta, nici în stânga nu se mai găsea nicio majusculă la nicio literă.

‒ Nu eşti însurat la biserică, trăiţi fără frica lui Dumnezeu, a remarcat el şi timp de câteva minute s-a cufundat într-o tăcere adâncă. N-o să faceţi mulţi purici împreună şi nici copii, te vei despărţi şi vei cunoaşte dragostea adevărată însoţindu-te cu o femeie de prin părţile astea, cu care o să fii fericit, dar o s-o duci greu de tot. O veţi lua de la lingură, nu veţi avea mult timp o casă a voastră, te vei amărî din cauza meseriei… tot ce vei obţine va fi după multe stăruinţe... Deschide cartea să-ţi citesc drumu’.

Aţâţat, impresionat, am deschis din nou cartea, care de data asta îmi rezerva altă surpriză: pe fiecare foaie se găsea o majusculă, în stînga litera P, în dreapta litera B!

‒ Vrei să pleci în B, cum ar fi Braşov, Bârlad, Buzău, Bucureşti, mi-a spus omuleţul din încăpere după ce a stat câteva clipe să cântărească ceea ce vedea.

‒ Nu vreau! am strigat eu, crezând că aici l-am prins cu mâţa-n sac.

‒ În sufletul tău vrei, dar nu recunoşti, m-a contrazis el calm. Vei pleca cu gândul să ajungi în B, dar vei ajunge în P, adică în Paşcani, Petroşani, Piteşti, Ploieşti... după care, ţine minte, doi oameni te vor ajuta să-ţi realizezi visul. E limpede?

Mi-a mai spus multe lucruri care m-au contrariat prin veridicitatea lor şi m-a revoltat neputinţa mea de a explica cum poate şti atâtea amănunte despre mine şi despre familia mea. Mi-a mai spus că voi avea o încercare în care moartea va trece pe lângă mine, dar am râs neîncrezător, făcând pe indiferentul, ca şi Humphery Bogart ‒ idolul meu din filmul Casablanca ‒ şi am vrut să plec, dar am observat că el începuse să tremure şi să bolborosească cuvinte de neînţeles: „Sânge, focul gheenei se va abate asupra noastră… Satana vrea sânge... vor muri mulţi... văd o învolburare... multe leşuri de oameni nevinovaţi... anticristu’ se va ridica desupra într-o mare de sânge tânăr... dar va pieri... Doamne, iartă-ne şi ne ajută!” a strigat el gâfâind şi icnind, după care, scăldat în sudoare, a căzut într-o stare de prostaţie.

Cu ajutorul rudelor lui din ograda vecină l-am dezbrăcat, l-am băgat în pat şi târziu după miezul nopţii, obosit şi gol pe dinăuntru, împreună cu mătuşa, am părăsit Bicazul. Repetiţiile, apoi un turneu lung prin ţară, urmat de concediul de odihnă au făcut să uit cu desăvârşire de omuleţul de la Bicaz şi de cartea lui miraculoasă, până când în toamnă, o scrisoare mă chema acasă pentru că... sosise tata. Am fost, l-am văzut, arăta înfloritor, nu fusese la închisoare, fugise, se ascunsese lucrând sub un alt nume pe la diferite gări din Moldova.

La întoarcere spre Piatra Neamț, în Gara de Nord, am întâlnit un coleg care m-a rugat să-i dau replica la un concurs la Teatrul din Ploieşti. M-am dus. La final, Toma Caragiu, directorul teatrului, m-a anunţat că am reuşit la concurs, deşi nu eram înscris şi că are nevoie de mine într-un viitor spectacol. Atunci mi-am adus aminte de mătușa mea, de Bicaz şi dându-mi seama că destinul meu este trasat de cineva undeva sus de tot, nu m-am împotrivit și... m-am dus la Ploieşti.

Acum, în timp ce omuleţul de la Bicaz îmi vorbea, rememoram rapid firul vieţii mele: după un popas de câțiva ani la Ploieşti, am ajuns într-adevăr în Bucureşti la un Teatru important, cu ajutorul a doi oameni minunați, m-am despărţit de soţia mea şi am întâlnit dragostea adevărată în persoana unei fete din Buhuşi, iar după câţiva ani a murit fulgerător tata. N-am fost lângă el. Am dus-o într-adevăr greu, chinuindu-mă fără casă mult timp.

Omul care stătea în faţa mea, dezorientat, mă întreba, cu multe ocolişuri, dacă n-am cunoştinţe la Patriarhie ca să-i sprijine cererea de a reintra în rândurile preoţilor. Cel care îmi citise viitorul în cartea lui miraculosă, avea acum nevoie de ajutor!

‒ Ce spune cartea d-tale? l-am întrebat eu brusc.

‒ Nu spune nimic, mi-a răspuns el cu un glas în care se putea auzi disperarea.

‒ Cum aşa? l-am întrebat eu stupefiat, pradă a unei mari emoţii. Ai pierdu-o, ai uitat-o pe undeva?           

‒ N-am pierdut-o, mi-a spus printre sughițuri.

‒ Atunci... ai vândut-o?! Recunoaşte că ai vândut-o, recunoaşte, recunoaşte!

‒ Mi-au furat-o, mi-au furat-o! a strigat el disperat, podidindu-l plânsul.

‒ Ți-au furat-o? am țipat la el.

‒ Și de când mi-au furat-o, mi-am pierdut şi harul.

Am rămas ca trăznit, pradă unei tulburări pe care n-o mai cunoscusem. M-am uitat minute întregi la el cum plângea, până când am auzit în difuzor vocea regizorului tehnic care mă chema de urgenţă în scenă.

‒ Aşteaptă-mă! i-am spus cu dinţii încleştaţi. Mă întorc peste câteva minute.

Am coborât la scenă. Când am revenit, nu l-am mai găsit. Plecase. Și cu toate eforturile mele n-am reuşit să mai dau de el. Am luat la rând anticariatele, talciocurile, gândindu-mă că am să găsesc cartea aia miraculoasă, dar fără rezultat. Am telefonat prietenilor, rugându-i să-l caute acasă, dar mi s-a transmis că plecase demult din localitate. Eram în pragul unei crize nervoase. Cum, să nu mai știu ce mi se va mai putea întâmpla în viitor?

Până când într-o noapte am avut revelaţia că de acum încolo s-ar putea ca destinul meu să nu mai fie scris undeva şi... subit m-am trezit cu senzaţia că de acum pot fi un om liber

 

Candid Stoica

septembrie 2022