Fraterniteatru

 

O amintire despre Alexandru Lazăr..3 ani de la plecarea lui dintre noi? Neologismele bată-le vina!           Terminasem Institutul de Teatru în, oho. 1961 şi, împreună cu alţi patru colegi, plecasem la teatrul din Piatra Neamţ, proaspăt înfiinţat, atraşi de promisiunile generoase ale directorului teatrului. care se angajase să ne dea salarii grase, roluri grase, case şi neveste... grase! Eu si Sandu Lazăr am plecat primii. Nu-mi dau seama cum ne-am apropiat. Era mai mare ca mine. Era serios. Nu bea şi nu se fălea cu performanţe bahice,. Mult mai citit decât mine, găsisem în el, în timpul studenţiei, un sprijin pentru multe din ideile care-mi bântuiau mintea. Era mare amator de cărţi şi de fete., având o listă impresionantă de cuceriri. De asemenea, era un entuziast organizator de reuniuni şi gazete de perete. Dându-i crezare (directorului), amândoi, am plecat imediat la Piatra şi în legănarea trenului, am făcut planuri despre ce piese şi ce roluri vom juca.. Aveam tot viitorul în faţă... - Repetiţiile cu piesa în care veţi juca vor începe mai târziu. Mergeţi să vă luaţi apartamentul în primire. E gol. Am să dau telefon la Spital să vă aducă paturi… Luaţi legătura cu colegii, vizitaţi închisoarea care se află pe strada Libertăţii şi când vi se va face foame mergeţi şi mâncaţi în contul meu, la “Garofiţa”, iar mâine veniţi să vă luaţi salariul, ne-a spus directorul teatrului când s-a trezit cu noi în biroul lui. Noi însă am intrat într-o librărie care se găsea chiar în clădirea teatrului şi mare mi-a fost mirarea să descoperim într-un raft o carte pe care nici în visurile noastre cele mai frumoase nu speram să apară: Dicţionar de Neologisme !                      Am avut amândoi o emoţie puternică Am început să-l răsfoim. Erau acolo toate cuvintele misteriose pe care le foloseau în timpul prelegerilor profesorii noştri de la Institut, al căror înţeles doar îl bănuiam şi pe care le căutasem în zadar în dicţionarele existente. Am cumpărat fiecare câte un exemplar şi, escortaţi de portarul teatrului, am plecat la locuinţa care ne fusese destinată.  Apartamentul se găsea într-un bloc nou construit pe malul unui râuleţ cu un nume ciudat: Cuejd. Avea trei camere, bucătarie, baie, însă nu era gol și plin de... praf. Am împrumutat de la vecini o mătură, un bec, un ciocan, nişte cârpe, o găleată şi ne-am apucat să facem curăţenie. … Într-un târziu, sosind de la spitalul din apropiere paturi şi saltele, am despachetat valizele, am făcut duş şi, lungiţi fiecare într-un pat, pe salteaua fără cearceaf, ne-am apucat să răsfoim dicţionarul pagină cu pagină. Am găsit, cu explicaţiile de rigoare, paradigmă, unul din cuvintele preferate ale profesorului de istoria teatrului, Horia Deleanu, care, în ignoranţa noastră ne închipuiam că ar înseamna ceva jignitor şi atunci când vream să luăm în băşcălie pe cineva îi spuneam: „Paradigma dracului!”. Acum însă descopeream că de fapt însemnă: „model”! Am găsit şi pe faimosul indimenticabil, care atunci bănuiam că s-ar traduce prin ceva bun de mâncat, de mestecat, şi nu „de neuitat”, cum constatam acum. Erau acolo şi misterioasele apodictic („convingător”), Miscellanea („Rubrică într-o revistă cu conţinut variat”) precum şi encomion („cuvântare sau poezie de laudă”), fastidios („plicticos, anost”), morfogeneză („proces de formare a structurilor morfologice ale unui organism”), mefienţă („neîncredere”), Ibidem („În acelaşi loc”), palimpsest („pergament răzuit”), astuţie („viclenie”), cărora noi, necunoscând limbile franceză, italiană sau latină de unde proveneau (am învăţat în şcoală multă rusă, cântând, şi puţină germană), le atribuiam sensuri care de care mai abracadabrante. Ca nişte copii ne bucuram să găsim, cu explicaţiile exacte şi irefutabil („Care nu poate fi respins”) şi infatigabil („neobosit, zelos”) pe care le întrebuinţa des profesorul de limba română, Mircea Mancaş, iar nouă, inculţilor, ne stârneau un râs grobian. Am descoperit că ludic înseamnă „joc” şi lubric, „obscen”, iar noi credeam invers. Am găsit şi cele două cuvinte aproape magice, comprehensibil şi incomprehensibil, pe care le exersam la orele de tehnica vorbirii. Acum descopeream cu uimire cât de uşor este de înţeles, neînţelesul! „La lumina becului improvizat am avut ambiţia, nebună, de a parcurge fiecare pagină, a dicţionarului. e…. - Uite ce am găsit aici, a strigat, la un moment dat, după miezul nopţii Sandu: futil! Înseamnă neserios, frivol. Ştiai? Nu ştiam. Faptul că luam cunoştinţă de cuvintele futil şi futilitate, care se cam asemănau cu cele ce desemnau în argou un act sexual, ne producea o veselie de nedescris, alungându-ne somnul, care până la urmă totuşi, spre dimineaţă, ne-a cuprins. Ne-am trezit, după ora douăsprezece, cu un gol în stomac. Ne-am dus la teatru ca să ne luăm salariul, cum ne spusese directorul, dar am avut altă surpriză: nu fuseserăm trecuţi încă pe statele de plată. Adevăratul nostru salariu trebuia să-l luăm la chenzina următoare. Directorul s-a dovedit dacă nu infatigabil sau incongruent, sigur trombonist. Flămânzi, ne-am îndreptat spre restaurantul „Garofiţa”,  însoţiţi de câţiva colegi, care ne-au împrumutat cu bani pentru că directorul s-a dovedit că era un cacealmist irefutabil, potrivit să joace Mincinosul, lui Goldoni. Eram curioşi şi unii, şi alţii să ne cunoaştem. Am mâncat  şi am băut mai multe rânduri de halbe de bere, după care am început să ne uităm curioşi la unii la alţii. Ne-am împrietenit repede povestindu-ne unii altora tot felul de întâmpări. Noi ne făleam cu succesul spectacolelor cu care absolvisem, „Centrul înaintaş a murit în zori” şi ”Steaua fără nume”, care pur şi simplu ne aruncase în viaţa teatrală, iar ei ne puneau la curent cu situaţia dezastruoasă în care se găsea teatrul la care tocmai poposiserăm, avertizându-ne că cel mai inteligent lucru din partea noastră ar fi să plecăm cât mai repede… Diferenţa dintre ce visasem şi ceea ce găsisem, noaptea nedormită, precum şi cele câteva halbe de bere au făcut ca asupra noastră să se abată brusc un val de tristeţe.. De-abia atunci realizam ruptura care se produsese în viaţa mea… Noii noştri colegi, observând schimbarea mea de umoare, l-au întrebat pe Sandu ce se petrece cu mine şi dacă nu cumva sunt bolnav. - E un tip futil, le-a explicat Sandu cu glas scăzut şi dramatic. - De unde i se trage? au fost ei curioşi să afle, neînţelegând ce înseamnă „futil”.                                        - A căzut în paradigmă! Când cazi în paradigmă, uitaţi-vă la el, palimpsestul e gata, şi-a continuat Sandu gluma, făcând un gest de tăiere în regiunea gâtului…                                                                                             - Adică se… duce… atât de tânăr, s-au mirat colegii plini de compasiune. - A fost fastidios ani de zile. S-a molipsit de mefienţă şi asta, dacă n-o tratezi la timp….                                                                                                         - Am auzit că e groaznică, ne-au explicat noii noştri colegi. Nu se poate face nimic? - Ba da, dar nu vrea, că este şi apodictic… - Apodictic… asta nu cumva e….                                                                                                  - Sigur că aia e. Şi când e aia… miscellanea e în floare… Aici e grav de tot. A început cu un simplu encomion, la care n-a dat importanţă, neglijând să meargă la medic.                                                                       - Şi el ştie, au întrebat colegii sufocaţi de emoţie? - Nu ştie, le-a spus Sandu în şoaptă. Dacă ar şti, ar face imediat ibidem total.                                             - Se ia cumva? a întrebat muncit de gânduri negre unul dintre ei, care părea cel mai interesat de povestea asta, căruia colegii îi spuneau Pâiniţă, un bărbat matur, dar privirea candidă arăta o naivitate înnăscută şi o… ignoranţă lingvistică desăvâ  - -                       -Numai după ce se instalează morgogeneza, a răspuns Sandu                               - Nu cumva acum e instalată? a întrebat panicat.                                                                        - Numai D-zeu ştie, a decis Sandu. Eh, vedeţi, e astuţios în ultimul grad.                                                                                                                , dar deocamdată umblă, vorbeşte, mănâncă…                                                               - Şi cu femeile cum e, a mai vrut să ştie Pâiniţă ,                                                           Cu femeile e de speriat. Nu ştie cum să scape de ele. Au simţit că are un falus enorm. Mai pe româneşte e foarte dotat jos, înţelegeţi?                                     - Adică are daravelă mare. Cum să nu-nţeleg? Dar chestia cu femeile e cu două tăişuri. De unde şi vorba veche: Fu…, fu…, dar plăteşti! Eu, plătesc două pensii alimentare.                                                                                                 -Am aflat lucruri grozave despre tine, mi-a spus îmbrăţişându-mă, Pâiniţă. În zilele următoare ne-am împrietenit. Era o fire blândă, doritor să aibă parteneri de conversaţie şi de băutură.. Peste câteva săptămâni o repetiţie cu ”Nota zero la purtare”     de V. Stoenescu şi O. Sava, în care am debutat toţi cinci (Ioana Manolescu, Cătălina Murgea, Traian Stănescu, Alex Lazăr şi subsemnatul). Având o mică ciorovăială cu un coleg, Pâiniţă, vrând să aplaneze lucrurile, l-a luat deoparte, pe cel cu care mă certam, şi ia spus în şoaptă ceva, făcîndu-l pe celălalt să se calmeze şi să mă îmbrăţişeze                                                                                           - Lasă-l, are o chestie nasoală ce-i zice astuţie şi în curând o să mierlească că este contaminat de futilitate, am aflat, mai târziu că-i spusese.

Fragment din Volumul ”Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”de Candid Stoica