Proștii sub clar de lună la Timișoara
Teatrul lui Teodor Mazilu, intrat
după moartea sa în 1980 într-un con de umbră, în ultimul timp iese la suprafață,
managerii teatrelor descoperind cu surprindere actualitatea temelor și
personajelor sale. Piesă magnet, enigmatică, cu un destin frânt chiar din
plecare a dat semnalul decesului teatrului realist socialist vestind un nou
dramaturg. Gogu, Sile, Iordache, Gherman, Dobrișor, Clementina, Ortansa au țîșnit în teatru, acum 60 de
ani, ca o bombă cu explozie întârziată, în „Proşti sub clar de lună”. Piesa
aceasta a făcut ravagii în mentalitatea vremii, schimbând aproape total faţa
dramaturgiei româneştii şi dinamitând pur şi simplu aşa numitul realism
socialist, anunţând un dramaturg de
talie şi spirit european.
Omul, T. Mazilu, părea un boem, care își petrecea cea mai mare parte a
timpului în crâșme sau la restaurantul Casei Scriitorilor de la Mogoșoaia, scriind cronică de football, deși părea un
ageamiu în materie. Era, totuși, un scriitor harnic, un băutor de cursă lungă
şi un degustător de farmece feminine, care a suspinat pe sub ferestrele multor frumuseți
ale zilei, făcând „achiziții” surprinzătoare, de care a fost mult invidiat de
confrații săi. Sub influenţa alcoolului şi a farmecului feminin scotea panseuri
caustice, aparent inofensive, care ulterior au circulat sub forme de glume prin
peisajul teatral bucureștean: „Ideea că
scriitorul Băeşu ar fi influenţat de Shakespeare e falsă”; „Aserţiunea că Dinu Săraru ar avea doar
patru clase primare, nu se susţine”; sau, acuzat că e fricos, dramaturgul a
răspuns: „Eu am văzut şi oameni proşti şi
nu mi-a fost frică”. I se se mai spunea și „Mazilu de seară”.
A scris sumedenie de articole
satirice ‒ unele pe placul celor ce diriguiau cultura, altele în răspăr ‒, articole
sportive, articole estetice şi de morală, foiletoane, romane, poezii cu iz de
romanță, piese mai scurte ‒ mici bijuterii ‒ şi cinci piese mari care au întors pe dos, cu ajutorul
paradoxurilor, mai toate temele favorite ale realismului socialist, atacând
corupția, ipocrizia, minciuna din viața socială, aducând pe scenă o „faună”
ciudată, dar camunflându-și atacul sub masca unor personaje cu grad mic,
aparent inofesive: gestionari, directori de cooperative, chelneri, inspectori
financiari, actori, actrițe, sau pur și simplu șmecheri, care respingeau
apriori sloganurile normelor socialiste și care se extrăgeau sistematic, cu
inconștiență, de la normele etice cerute de partidul-stat. Gogu, Sile, Gherman, Iordache, Urecheatu, Gore, aparent intoxicați
de dogmele așa zisei morale a eticii și echității socialiste promovată de
regimul de tristă amintire, sunt de fapt niște delapidatori, dar și oameni întreprinzători, care își recunosc deschis
ticăloșia, iar partenerele lor, indiferent că le cheamă Clementina, Ortansa, Gabriela, Vasilica, Camelia, când cinice, când
tandre, sunt de fapt niște șmechere, excroace sentimentale, dornice de
îmbogățire și de trai leneș, în căutarea unui vieți în care apetitul sexual să
fie pe prim plan alături de o valabilă bunăstare socială. Ele sunt de fapt niște explotatoare a prostiei
bărbătești. Criticat că nu adus pe scenă și un personaj cinstit, Mazilu a
creionat în răspăr tipul personajului pozitiv: Emilian, care se zbate ca și eroii romantici de altă dată între datorie
și pasiune intrând în competiție pentru
farmecele feminine ale Ortansei cu Gogu, care
mimează remușcări existențiale de genul: „În
câte combinații necurate m-am băgat și totuși mirosul liliacului mă tulbură ca
pe vremea când eram cinstit.”.
L-am cunoscut pe autor în urmă cu
54 de ani când făcuse o scurtă pasiune pentru
colega mea Paula Chiuaru, de fapt
modelul în carne și oase ale Ortansei
și Clementinei și împreună am
degustat multe băuturi, ascultându-i panseurile. Despre puseul emoțional al lui
din anii aceia, ulterior, am scris o piesă intitulată Paula și Teodor sau Dosarul Curvelor, care încă n-a
văzut lumina rampei.
Spectacolul Teatrului Național
din Timișoara, montat de Ion Ardeal- Ieremia, s-a apropiat în galop de textul
lui Mazilu, actualizându-l. Această „operație” i-a dat posibilitatea să-i arate
pe Gogu, Ortansa, Clementina și Vasilica de parcă ar fi oamenii de azi,
căutați și ridicați de DNA sau DIICOT, singura deosebire ar fi că atunci DNA sau
DIICOT se numeau Controlul Financiar. Regizorul
trebuie felicitat pentru corespondențele actuale pe care le-a găsit piesei și
mai ales implicațiilor ei, deși, atenție, scandalul Condrea și Hexipharma nu
apăruse încă la orizont, dar pe care regizorul parcă le-ar fi intuit. De asemenea este
de felicitat pentru excelenta
distribuție pe care a alcătuit-o, dar mai ales pentru extraordinara performanță
artistică pe care a obținut-o cu interpretul principal. Am văzut mulți
interpreți ai acestui rol, dar Ion Rizea mi se pare unic. De asemenea, interpretele
Clementinei (Cristina Konig), Ortansei (Claudia Ieremia) și Vasilicăii (Alina Chelba) prin jocul lor
inteligent, uneori pe muchie de cuțit, au oferint ipostaze originale rolurilor
respective. Apar în compoziții suculente Romeo Ioan și Ana Maria Cojocaru,
care, din părinții Ortansei în textul
original, au fost „transferați” în spectacol în părinții lui Emilian, pentru un motiv deocamdată
misterios… Mai apar Nic. Pârvulescu (un comentator), Flavius Retea (un
cameraman) și Toth Iosif, Tiberiu Horduț înbrăcați în haine preoțești, fără
nici o substanță și fără nici o vină. Este de apreciat decorul simplu și la obiect semnat
de Mihai Vălu și costumele ”exacte” create de Alina Lățan.
În concluzie Proștii sub clar de lună
de la Timișoara au făcut publicului bucureștean o impresie excelentă la cea
de-a 14 ediție a Festivalul Comediei de la București, în pofida faptului că
juriul a preferat alte spectacole și alți interpreți.
25. 05. 2016 Candid Stoica
