O piesă românească resuscitatată

Două vedete actuale autentice din generații diferite Rodica Mandache și Marius Manole precum  și actorul și regizorul moldovean (născut la Chișinău) adoptat de Teatrul Național din Iași,  Radu Ghilaș au descoperit într-um text din 1983 scris de băcăuannul Viorel Savin (n. în 1941), ”Bătrâna și Hoțul” au avut  excelenta idee de a  realiza un spectacol care să intereseze publicul spectator de azi sub firma Ateneului Național din Iasi, tema fiind poate și mai actuală,  dar  neavând aspecte care să supere autoritățile de care se feresc înstituțiile de cultură, recte teatrele. Texrul a mai fost juct la teatrul Mic în vremea comunismului având girul unei mari actrițe, Irina Răchițeanu -  Șiruanu creatoarea a zeci de roluri, (profesoara a zeci de studenți) și a tânărului Sorin Medelani la început de carieră..(din păcate dispărut prematur) Deasemenea  spectacolul a fost televizat. Intriga piesei e devoalată de  la început de titlu. Un hoț „amator”„ intă prin efracție în casa unei bătrâne cu intenția de a fura un tablou valoros. Dar lucrurile nu merg așa cum a plănuit hoțul care nu este atât de priceput, iar. bătâna nu e atât de pasivă și speriată  împotrivindu-se cu mijlocele ei simple, unele șirete. (povești împresionante care să-l convingă să renunțe, leșinuri, și unele amenițări care înfrâng întucâtva dorința de furt a hoțului, care până la urmă, după câtva timp, (evident, cât durează de fapt piesa) va fi descoperit  și arestat  pentru că,  nu-i așa, oameni legi ajung la timp, nu numa mai în filme) ca să împiedice o fărădelege și să o elibereze pe sărmana bătrână,                                                                                           Regizorul într-un decor semnat de Viorica Petrovici destul de simplu dar frumos colorat (de fapt o cameră) realizează un spectacol agreabil nici prea dur, dar nici prea ușurel care să dea acțiunii un iz derizoriu, punctând corect intriga piesei, actorii evoluând în nota lor obișnuită, (excelentă de fapt) sub care au mai realizat cu succes și alte roluri, oferind în sala mare a Teatrului Național (10000 de locuri) un spectacol în alte spectacole, agreabil cu o piesă românească scrisă pe timpul   comunismului, în vreama asta caniculară. Mi-a făcut plăcere să văd o sală arhiplină aplaudând frenetic doi actori de mare talent.

16. 07.2023.                                    Candid Stoica

 

O PIESĂ POLIȚISTĂ

Dramaturgul american Neil Simon (1927- 2018) este pote cel mai jucat autor de de succes de către aproape toate teatrele din lume, piese  mai toate inspirate din viața reală de toate zilele, și a numeroase scenarii de filme, Extrem de numeroasele piese jucate mai întâi pe scenele din Brodway, au fost traduse și reprezentate în întreaga lume, dobândind un loc de frunte în repertoriul teatral universal din secolele al XX-lea și al XXI-lea.          Poate nici una din toate piesele care s-a scris și se vor scrie nu sunt mai savurate de marele public decât o piesă polițistă. ….„Desculț în parc” este piesa cea mai jucată la noi în țară mai ales de trupele particulare                                                                      În Bârfe zvonuri și minciuni. o întâmplare ciudată se petrece în casa viceprimarului New York-ului, chiar la aniversarea căsătoriei acestuia. Crimă? Tentativă de sinucidere? Sau şi una, şi cealaltă? Mister, care trebuie elucidat pe loc de către invitații la petrecere, orice scurgere de informaţie le-ar pune în pericol cariera. Regretatul Ion Caremitru în calitate de regizor ajutat de scenograful Anghel Ionescu Arbore (care a construit o sufragerie în stil american) și de Ștefania Cenan, autorea unor costume adecvate,  a înțeles foarte bine mecanismul piesei polițiste  și a alcătuit o distribuție exactă cu false piste și bineînțeles cu un final deschs în care spectactorul după ce a încecat în gând să găsească vinovatul pleacă acasă satisfăcut dacă a dibuit făptașul.. Monica Davidescu. (Chris Gorman), o extrem de  agitată invitată, Rodica Ionescu (Cookie Cusac, Cecilia Bârbota (Clare Glanz), o bârfitoare de mare clasă, Florentina Tilea (Casie Cooper) , o frumoasă apariție feminină,   Marius Bodochi  (Ken Gorman), Silviu Biriș, (Leny Glanz, atunci  când nu slujește la o biserică pentu că în timpul liber e preot), Armand Calotă (Ernie Cusak, Gavil Pătru (Glen Cooper) reușesc  compoziții elegante, uneori pline de haz alteori doar zgomotoase, nervoase care au rolul de a ține spectarorul sub presiune.                                                                                                                       Cu ocazia aniversării primarului, (de fapt absent) invitții descopără adevăruri reale sau false a relațiilor dintre ei, deja cunoscute de majoritatea celor prezenți, pe care  le  comunică unii altora cu mare satisfacție  comentându-le sarcastic cu un soi de humor englezesc uneori de bună calitate. Foarte elegant în îmbrăcămine și prezență fizică se prezintă cuplul Cooper, foarte exotic este cuplul Cusak. Una peste alta este un spectacol bine rodat (se joacă de câțva ani ) și pare la fel de proaspăt ca la premieră. A fost o reală plăcere să vezi atâția actori de calitate strânși la un loc. Desigur că textul (traducere a regretatei Oana Ioachim) ar fi trebuit prin unele locuri mai strâna pentru că uneori spectacolul în sine se lungește ...

19. 02. 2023.                                                     Candid Stioca

 

Galerie -video

 

Tur virtual

 

.

                                Mihai Șora

Zilele trecute ne-a părăsit un reper moral: filozoful și eseistul Mihai Șora A plecat spre alte zări și ne simțim mai săraci, mai singuri și mai oropsiți fără ființa lui. El și viața lui ne era multora dintre noi un îndreptar și un imbold de a fi cutezători, de fi sinceri cu noi și cu cei din jur. Va rămâne viu în amintirea noastră vorbele lui de duh totdeauna calde și încurajatoare și cele din cărțile lui. Martor al istoriei acestei țări, a fost un cărturar cum apar doar odată la zeci de ani. A fost decorat de familia regală și soția sa a lăsat pe facebook un mesaj sfâșietor .Când era ministru mergea cu…metroul ! Mihai Șora nu mai este printre noi. dar ne-a transmis să fim buni și ne-a lăsat atâta înțelepciune, încât va fi mereu parte din noi.       Avea 106 ani pe care i-a străbătut cu demnitate și inteligență. Cel de sus să-i ocrotească sufletul.

26.02. 2023                                       Candid Stoica

 

 

                 George Banu, un împătimit al artei teatrului

Iarăși timpul neîndurător, neînduplecat   ne răpește un mare artist. A plecat dintre noi fulgerător, când aproape nimeni nu se aștepta, în floarea vieți și a creației, teatrologul, profesorul, criticul  de teatru, doctor Honoros Cauza a Untc.  George Banu, lăsând pentru mult timp locul de „decan” în lumea critici teatrale, liber. Era cam peste tot. Nu exista un spectacol interesant, pe care să nu-l comenteze doct cu frenezie, cu simpatie găsindu-i conexiuni cu marea artă europeană. Nu exista un festival de teatru în țară sau în străinătate  care să nu se bucure de  prezența sa și să nu-le comenteze cu zeci de epitete glorioase arătându-le importanța, găsindu-le unicitatea. Iubea teatrul cu o pasiune nedisimulată, S-ar putea putea spune că și-a oferit viața ca „ofrandă” teatrului pe care l-a iubit la superlativ. Avea câțva idoli pe care i-a adorat încontinu cu pasiune fără să-i trădese vreodată; Peter Brook și A. P. Cehov și bineînțeles Andrei Șerban cărora le-a închinat zeci, sute de pagini de comentari pline de adevăr în cărțile sale cum aproape nimeni nu a făcut-o. Era nelipsit, om de bază, de la festivalul de de teatru de la Sibiu pe care îl deschidea și-l închidea în fiecare an și pe care l-a comentat în fel și chip pe unde avea posibilitatea. Despre regizorii și actorii români avea păreri extraordinare asemuindu-i și pe unii și pe alții cu marii actori europeni ai timpului. Cărțile sale despre Shakespeare, despre Cehov și despre teatrul modern vor rămâne pentru mult timp repere și un îndreptar pentru cei ce iubesc și admiră arta teatrului. Vor găsi în ele un izvor de inspirație și mai ales de iubire pentru că deseori declara că fără iubire nu se poate ajunge la marea artă!                                                                                                                                                        Se pregătea în adolescență să fie actor dar unul din mari noștri profesori de teatru, I. Fintrșteanu observându-i posiblitățile l-a îndrumat spre...Teatrologie descoperindu-i cu ocazia asta adevărata sa vocație!

Scria pentru oricine iubea teatrul, specialist sau cititor de rând într-un limbaj  simplu și în același timp, fără emfază, fără pretenții de autoritate supremă, dar cu o iubire totală. Articolele, cărțile luările  sale de cuvânt nu conțineau nici un pic de răutate sau ironie, totul fiind acoperit de marea lui pasiune pentru arta teatrului și pentru talentul fenomenal al marilor creatori de teatru. De multe ori comentariile sale era ascultate cu reliigiozitate pentru că veneau de la un om care își dedicase viața iubiri teatrului ca artă supremă. Dacă ceilalți care scriu despe fenomenul teatral sunt într-un fel doar cronicari...el era, iată că deja vorbim despre el la trecut, ceace se numește un critic adevărat și avizat de teatru. Într-un fel el a fost, neoficial,  ambasadorul Artei teatrului româneasc în spațiul european. Era Român, trăia la Paris dar vorbea și gândea ca un European. Titluli cărți sale este edificator: „Viața și teatru pe scena lumiii”!  Cel de sus să aibă grijă de sufletul său.

22. 01.2023.                                                             Candid Stoica

 

 

Ole, ole, ole, ole! Ceaușescu nu mai e…

Pe bulevarde, în parcuri,                                                                                                         pe străzi lăturalnice,                                                                                             restaurante, în cafenele,                                                                                                              chiar în sălile de teatre,                                                                                                                     la Paris, la New-York,                                                                                                            de la Berlin la Tokio                                                                                                                     și de la Roma la Tel-Aviv                                                                                                                                                   s-a auzit cântecul revoluției,                                                                                           prohodul lui Ceaușescu:                                                                                                                   Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!                                                                                                            Iar chipul tânărului Florin Vieru                                                                     înfășurat în tricolor,                                                                                                                                                         sau cu capul vârât                                                                                                                     în golul lăsat de vechea stemă a Republicii,                                                                                                                                                                                                                                                                                                         apărut pe coperta revistei Match                                                                                      a făcut înconjurul mapamondului.                                                                                                  Ole, ole, Ceaușescu nu mai e,                                                                                      repetată tare sau în gând                                                                                                                                                            de mai toți românii care i-au urât pe Ceaușești                                                                                 si peste tot vacarmul s-a  auzit                                                                                                                                                                ca un tunet venit din adâncuri,                                                                                                                                                       din inchisori din piața palatului                                                                                          sloganul: Jos Comunismul!

S-a mai strigat și se mai strigă:                                                                                              ”Libertate, te iubim, ori învingem ori murim”,                                                                          sau ”Nu plecăm acasă morți nu ne lasă”,                                                                          sau ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”                                                                                  sau ”Ceaușescu nu uita, vrem pantofi din pielea ta”,                                                        sloganuri strigate cu furie în 22 Decembrie,

 

 

 

 

Ole, ole, ole, ole! Ceaușescu nu mai e…

Pe bulevarde, în parcuri,                                                                                                         pe străzi lăturalnice,                                                                                                          în restaurante, în cafenele,                                                                                                                                                          chiar în sălile de teatr  la Paris, la New-York,                                                                                                           de la Berlin la Tokio                                                                                                                    și de la Roma la Tel-Aviv                                                                                                          s-a auzit cântecul revoluției,                                                                                           prohodul lui Ceaușescu:                                                                                                                  Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!                                                                                                         Iar chipul tânărului Florin Vieru                                                                                                 înfășurat în tricolor,                                                                                                                                sau cu capul vârât                                                                                                                                    în golul lăsat de vechea stemă a Republicii,                                                                                    apărut pe coperta revistei Match                                                                                      a făcut înconjurul mapamondului.                                                                                                   Ole, ole, Ceaușescu nu mai e,                                                                                           repetată tare sau în gând                                                                                                                        de mai toți românii care i-au urât pe Ceaușești                                                                                       si peste tot vacarmul s-a  auzit                                                                                                             ca un tunet venit din adâncuri,                                                                                                       din inchisori din piața palatului                                                                sloganul: Jos Comunismul!

S-a mai strigat și se mai strigă:                                                                                              ”Libertate, te iubim, ori învingem ori murim”,                                                                            sau ”Nu plecăm acasă morți nu ne lasă”,                                                                              sau ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”                                                                                   sau ”Ceaușescu nu uita, vrem pantofi din pielea ta”,                                                         sloganuri strigate cu furie în 22 Decembrie,

 

 

 

 

                      Festivalul Național de Teatru

                               (Considerații generale)

 

Festivalul s-a încheat, dar ecourile lui încă mai mai persistă în lumea teatrului și în rândurile publicului, Ediția din acest an  a oferit un program bogat, 150 de evenimente conexe, patru spectacole-lectură, regizate de Bobi Pricop, pe texte alese dintr-o selecție de peste 40 de propuneri; lansări de carte– nu mai puțin de 23 de titluri- antologii, biografii, piese de teatru, expoziții foto și de scenografie, urmate de dezbateri pe teme de actualitate, precum statutul artistului, workshopuri ținute de profesoniști din domeniu pentru studenți. 9 zile în care toate sălile Teatrului Național au fost ocupate de până la refuz de manifestările festivalului.        Festivalului s-a deschis cu expoziția-document - ``Caramitru – dincolo de scenă`` realizată de Florin Ghioca, un fotograf artist adevărat în domeniu,                                                                                        

Echipa care a gestionat alegerile, formată din Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, a adus o notă de prospețime și deschidere, o binevenită extindere către  propuneri curajoase ..         FNT 2022 a fost o ediție care și-a propus  să acopere o arie cît mai diversă, să ofere spațiu și vizibilitate unor tehnici și limbaje teatrale inovatoare. Au fost spectacole prezentate pentru prima oară ca Macbeth a  lui Eugen Ionescu (Regizor: Tompa Gabor) sau Cenci de Antonin Artaud (regizor: Silviu Purcărete)                                                                                            În FNT 2022 o surpriză plăcută au fost și producțiile care au mers pe explorarea unor conflicte personale. Mamă de Marta Barceló și-a găsit,  cea mai emoționantă formă de reprezentare în spectacolul Marianei Cămărășan, la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu... Spectacolul Marianei Cămărășan invită la o reconsiderare a ideii de familie, dincolo de tiparele cu care sîntem obișnuiți. Deasemenea au fost prezentate câteva piese românești; „Patima Oarbă„ de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu prezentat de Teatrul din Novi Sad și „MYTH show”        de Daniel Chirilă.

Un „Hamlet” de Eugen Ionescu în limba maghiară prezentat de Teatrul Maghiar din Tg. Mureș în regia lui Tompa Gabor ne amintește că regizorul a realizat cu ani în urmă un Hamlet adevărat. Spectacolele Teatrului Național din Buc au fost bine primite de public mai ales „Părinți și copii” după Turgheniev regizat deVlad Masaci.

Festivalului s-a  închiis  cu spectacolul Teatrul Național ``Vasile Alecsandri`` din Iași, „Familia Cenci``al lui Antonin Artaud, un. spectacol realizat de  marele regizor Silviu Purcărete aflat însă, după părerea mea mea pe drumul manierei exprimării teatrale constatate la timp și în alte spectacole.                                                                                                                  Finalul FNT a punctat admirabil prin aceste spectacole starea actuală a mișcării teatrale, profund confuze în raport cu o comunicare cu publicul. Teatrul e ``oglinda vremii`` ne-a scris Shakespeare. Actuala ediție a FNT a demonstrat prin `starea  confuză a unei lumi afectate de evoluția  tehnologiei comunicării și mai ales a informației false ori adevărate în contextul actual afectat și de războiul din Ucraina că teatrul se află la o răscruce. 

Se poate afirma, poate  greșesc,  folosesc o metaforă, că``Oglinda Teatrului” în această ediție a FNT pentru a comunica Marelui Public rostul său de a judeca vremurile în care trăiește. ``s-a transformat în... cioburi!!

 

15. 11. 2022.                                                 Candid Stoica

 

 

 

 

O întâmplare ciudată

 

L-am găsit în cabină, probabil portarul i-a dat drumul, își amintește actorul Emilian Săndel. Se uita la mine ca şi cum mă cunoştea, dar eu nu ştiam de unde să-l iau. Era un om în vârstă cu o faţă suptă, invadată de o barbă stufoasă. Îmbrăcat cu haine care se purtau cu ani în urmă la ţară. Vorbea dezlânat despre un proces pe care l-ar avea cu Patriarhia şi făcea impresia unui om dezorientat. Repetând cuvântul „Bicaz”, în mintea mea, ca într-o străfulgerare, s-a făcut lumină...

Era pe timpul împușcatului. Mă aflam de câţiva ani actor la Teatrul din  Piatra Neamţ şi cred că aş mai fi fost acolo şi azi dacă o mătuşă a mea nu m-ar fi vizitat rugându-mă să o însoţesc la Bicaz, unde auzise ea că se află un om care are harul să citească trecutul şi să prezică viitorul. Deşi nu credeam în asemenea miracole, am însoţit-o şi după un drum cu o mașină de ocazie, la 10 dimineaţa eram în faţa căsuţei prezicătorului, în curtea căruia aşteptau de cu noapte zeci de oameni veniţi din mai toate colţurile țării… În tot timpul cât am aşteptat, mătuşa mea mi-a amintit de bărbatul ei, era dat dispărut în război. Ea se recăsătorise, dar rămăsese cu credinţa că fostul ei soţ n-a murit, că trăieşte undeva prin întinderile nesfîrşite ale Siberiei, pentru că în ultimul timp îl visează  noapte de noapte. Adusese cu ea două sticle de ulei, pe care le strângea la piept, şi o pungă cu mălai, pentru că auzise că prezicătorul nu primeşte bani. I se spusese că e un om sfânt, fost preot, dar oameni pizmaşi, văzând câtă lume vine la el, au umblat cu vorbe mincinoase şi, până la urmă, a fost îndepărtat din rândurile preoţimii. Mătuşei mele i-a venit rândul seara târziu şi a ieşit din camera preotului, după câtva timp, cu ochii în lacrimi şi cu gura pungă. Prezicătorul era un omuleţ cu o figură obişnuită, îmbrăcat ca un ţăran ajuns la oraş: un basc decolorat pe cap, o pereche de pantaloni cu bazoane, în picioare galenţi, iar sub flanelul rupt la coate avea o cămaşă de corp bejulie de prea mult purtat. Crezând că și eu am venit pentru a afla viitorul, fără vorbe, m-a luat de umeri şi m-a condus în casă, unde în întunericul care se lăsase am zărit că în mijlocul camerei cu pământ lipit pe jos doar o masă de brad şi două taburete, iar pe un perete, sub o icoană înnegrită de vreme, fumega o candelă…

‒ Deschide cartea, să aflu cum ţi se zice, mi-a spus el cu un glas de bas bariton, după ce m-a aşezat pe un taburet, el stând lângă peretele celălalt.

Încurcat, am deschis o carte groasă de câteva sute de pagini, cu coperţi cartonate ‒ care se găsea pe masă ‒ pe care era imprimată în relief o cruce. Un fel de ceaslov, cum mai văzusem în copilărie în bisericile pe care le frecventa mama mea. Cartea s-a despicat lent aproape de jumătate, lăsându-mă să văd, printre vignetele specifice cărţilor bisericeşti, un text scris cu litere chirilice. În stânga, ca un început de capitol, am zărit, frumos desenată, majuscula literei D! Mi-am dat seam că e  litera respectivă datorită lecțiilor de limba rusă pe care le-am avut câțiva ani la rând în școală.

‒ Te cheamă Dan, Dragomir, Dumitru ‒  am auzit în întunericul odăii glasul său, nefiresc de puternic pentru un om firav. Deschide, să văd cum o cheamă pe maică-ta!

M-am conformat şi cartea s-a desfăcut iarăşi lin la alt capitol. În dreapta, de data asta, se găsea majuscula S.

‒ O cheamă...

M-a apucat râsul. Nu venisem la Bicaz să aflu că mama avea un nume care începe cu litera S.

‒  Deschide, să aflu care-i numele de botez al lui taică-tu, m-a îndemnat el, şi fără să mă mai gândesc la ce fac, am băgat degetele iar în interiorul cărţii, care s-a deschis uşor, și la începutul paginii din stânga trona majuscula literei T!

‒ Îl cheamă Toma, Toader, Traian, Tănase, am auzit iar glasul din întuneric. A fost condamnat, dar nu e la închisoare, dar tu nu ştii… peste puţin timp ai să ai veşti de la el. Va trăi mult, până când la miez de noapte va cădea jos ca secerat. Nu vei fi lângă el.

Zâmbetul mi-a dispărut. Tata fusese condamnat şi nu ştiam unde se găsea.

‒ Nevasta... acu’, a continuat el netulburat... şi aproape fără voia mea am deschis iarăși cartea. De data asta nici în dreapta, nici în stânga nu se mai găsea nicio majusculă la nicio literă.

‒ Nu eşti însurat la biserică, trăiţi fără frica lui Dumnezeu, a remarcat el şi timp de câteva minute s-a cufundat într-o tăcere adâncă. N-o să faceţi mulţi purici împreună şi nici copii, te vei despărţi şi vei cunoaşte dragostea adevărată însoţindu-te cu o femeie de prin părţile astea, cu care o să fii fericit, dar o s-o duci greu de tot. O veţi lua de la lingură, nu veţi avea mult timp o casă a voastră, te vei amărî din cauza meseriei… tot ce vei obţine va fi după multe stăruinţe... Deschide cartea să-ţi citesc drumu’.

Aţâţat, impresionat, am deschis din nou cartea, care de data asta îmi rezerva altă surpriză: pe fiecare foaie se găsea o majusculă, în stînga litera P, în dreapta litera B!

‒ Vrei să pleci în B, cum ar fi Braşov, Bârlad, Buzău, Bucureşti, mi-a spus omuleţul din încăpere după ce a stat câteva clipe să cântărească ceea ce vedea.

‒ Nu vreau! am strigat eu, crezând că aici l-am prins cu mâţa-n sac.

‒ În sufletul tău vrei, dar nu recunoşti, m-a contrazis el calm. Vei pleca cu gândul să ajungi în B, dar vei ajunge în P, adică în Paşcani, Petroşani, Piteşti, Ploieşti... după care, ţine minte, doi oameni te vor ajuta să-ţi realizezi visul. E limpede?

Mi-a mai spus multe lucruri care m-au contrariat prin veridicitatea lor şi m-a revoltat neputinţa mea de a explica cum poate şti atâtea amănunte despre mine şi despre familia mea. Mi-a mai spus că voi avea o încercare în care moartea va trece pe lângă mine, dar am râs neîncrezător, făcând pe indiferentul, ca şi Humphery Bogart ‒ idolul meu din filmul Casablanca ‒ şi am vrut să plec, dar am observat că el începuse să tremure şi să bolborosească cuvinte de neînţeles: „Sânge, focul gheenei se va abate asupra noastră… Satana vrea sânge... vor muri mulţi... văd o învolburare... multe leşuri de oameni nevinovaţi... anticristu’ se va ridica desupra într-o mare de sânge tânăr... dar va pieri... Doamne, iartă-ne şi ne ajută!” a strigat el gâfâind şi icnind, după care, scăldat în sudoare, a căzut într-o stare de prostaţie.

Cu ajutorul rudelor lui din ograda vecină l-am dezbrăcat, l-am băgat în pat şi târziu după miezul nopţii, obosit şi gol pe dinăuntru, împreună cu mătuşa, am părăsit Bicazul. Repetiţiile, apoi un turneu lung prin ţară, urmat de concediul de odihnă au făcut să uit cu desăvârşire de omuleţul de la Bicaz şi de cartea lui miraculoasă, până când în toamnă, o scrisoare mă chema acasă pentru că... sosise tata. Am fost, l-am văzut, arăta înfloritor, nu fusese la închisoare, fugise, se ascunsese lucrând sub un alt nume pe la diferite gări din Moldova.

La întoarcere spre Piatra Neamț, în Gara de Nord, am întâlnit un coleg care m-a rugat să-i dau replica la un concurs la Teatrul din Ploieşti. M-am dus. La final, Toma Caragiu, directorul teatrului, m-a anunţat că am reuşit la concurs, deşi nu eram înscris şi că are nevoie de mine într-un viitor spectacol. Atunci mi-am adus aminte de mătușa mea, de Bicaz şi dându-mi seama că destinul meu este trasat de cineva undeva sus de tot, nu m-am împotrivit și... m-am dus la Ploieşti.

Acum, în timp ce omuleţul de la Bicaz îmi vorbea, rememoram rapid firul vieţii mele: după un popas de câțiva ani la Ploieşti, am ajuns într-adevăr în Bucureşti la un Teatru important, cu ajutorul a doi oameni minunați, m-am despărţit de soţia mea şi am întâlnit dragostea adevărată în persoana unei fete din Buhuşi, iar după câţiva ani a murit fulgerător tata. N-am fost lângă el. Am dus-o într-adevăr greu, chinuindu-mă fără casă mult timp.

Omul care stătea în faţa mea, dezorientat, mă întreba, cu multe ocolişuri, dacă n-am cunoştinţe la Patriarhie ca să-i sprijine cererea de a reintra în rândurile preoţilor. Cel care îmi citise viitorul în cartea lui miraculosă, avea acum nevoie de ajutor!

‒ Ce spune cartea d-tale? l-am întrebat eu brusc.

‒ Nu spune nimic, mi-a răspuns el cu un glas în care se putea auzi disperarea.

‒ Cum aşa? l-am întrebat eu stupefiat, pradă a unei mari emoţii. Ai pierdu-o, ai uitat-o pe undeva?           

‒ N-am pierdut-o, mi-a spus printre sughițuri.

‒ Atunci... ai vândut-o?! Recunoaşte că ai vândut-o, recunoaşte, recunoaşte!

‒ Mi-au furat-o, mi-au furat-o! a strigat el disperat, podidindu-l plânsul.

‒ Ți-au furat-o? am țipat la el.

‒ Și de când mi-au furat-o, mi-am pierdut şi harul.

Am rămas ca trăznit, pradă unei tulburări pe care n-o mai cunoscusem. M-am uitat minute întregi la el cum plângea, până când am auzit în difuzor vocea regizorului tehnic care mă chema de urgenţă în scenă.

‒ Aşteaptă-mă! i-am spus cu dinţii încleştaţi. Mă întorc peste câteva minute.

Am coborât la scenă. Când am revenit, nu l-am mai găsit. Plecase. Și cu toate eforturile mele n-am reuşit să mai dau de el. Am luat la rând anticariatele, talciocurile, gândindu-mă că am să găsesc cartea aia miraculoasă, dar fără rezultat. Am telefonat prietenilor, rugându-i să-l caute acasă, dar mi s-a transmis că plecase demult din localitate. Eram în pragul unei crize nervoase. Cum, să nu mai știu ce mi se va mai putea întâmpla în viitor?

Până când într-o noapte am avut revelaţia că de acum încolo s-ar putea ca destinul meu să nu mai fie scris undeva şi... subit m-am trezit cu senzaţia că de acum pot fi un om liber

 

Candid Stoica

septembrie 2022