candid Stoica

candid Stoica

miercuri, 3 mai 2017



                      O piesă cu sperieturi la Teatrul Naţional

Spectatorii pot învăţa cum se pot  speria de o  bonetă, de o  perucă, de un  pantof de femeie, de o umbrelă cu cap de maimuţă  si de  o bucată de cărbune dacă merg la  spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti  cu piesa Crimă din strada Lourcine  de Eugene Labiche…E şi asta o artă…  Pe vremuri era un capitol care se exersa neapărat la conservatoarele particulare. Se povesteşte chiar că un bătrân actor adus din provincie în capitală după nenorocitul  eveniment de la 23 August 1944 i-ar fi spus unui tânăr regizor care îi explica respectivului actor supra tema piesei pe care o repetau:                -Lasă asta, mie să-mi spui de cine să mă sperii în piesa asta!                                                                                                                               Prolificului dramaturg francez Eugen-Marin Labiche (1815-1889)  un fin și lucid observator al moravurilor, gusturilor, viiciilor micii burghezii din vremea celui de al doilea imperiu și  de la începutul celei de a treia republici, scriu invariabil mai toate istoriile literaturii franceze a fost autorul a peste 100 de piese, comedii, vodeviluri, (unele compuse în colaborare). Celebru în epocă pentru arta sa de a încâlci și de a descâlci ițele și intriga pieselor sale adevărate capodopere sau mici bijuterii de tehnică și artă teatrală, care au prilejuit multor teatre și multor actori  succese de public enorme, piesele  lui fiind permanent în repertoriul mai tuturor teatre din lume. Labiche e poate autorul cel mai jucat în România comunistă. Celebra Pălărie Florentină a făcut parte din programul de liberalizare a repertoriului teatrelor care jucaseră până atunci numai piese sovietice, anti americane și bineînțeles piesele unor autori români care machiau realitatea.   O pălărie de pai din Italia (Un chapeau de paille din I.) a devenit în românește Pălăria Florentină și spectacolul pus în scenă de L. Giurchescu cu Cornel Vulpe în rolul principal din anul 1965 la fostul Teatru din Giulești a făcut mii de reprezentații (ulterior refăcut de T. Mărăscu cu altă distribuție mai tânără jucându-se în continuare cu același mare succes) Cu titlul scurtat, doar Pălăria și cu G. Mihăiță în rolul principal H. Mălăiele a dat o variantă originală a piesei dar care trunchiată, ”măcelărită”, după un obicei patentat de regizor,  s-a jucat doar câteva stagiuni 
 Marius Manole, Istvan Teglas, Mihai Calotă  şi Rodica Aprodu, protagoniștii spectacolului regizat de Felix Alexa, cu ajutorul autorului,  au găsit  diverse modalităţi de a face spectatorii să râdă speriindu-se în diverse moduri destul de variate. Şi totuşi spectatorii nu râd, mai deloc deşi actorii respectiv se sperie  cu talent şi credinţă.  E un paradox. Te apucă, dacă nu jalea, în orice caz jena. Deşi Marius Manole se sperie ca un petrecăreţ intelectual, Teglas ca un apucat, ca un acrobat, Rodica Aprodu ca o frumosă doamnă cu educaţie, când posesiv, când drăgăstos, Mihai Calotă cu moderaţia şi blândeţea  falitului. (Singurul care nu se sperie e Victor Ţepeanu., valetul Justine, fiind foarte serios, care de fapt ar fi trebuit să se sperie ca un ţap ispăşitor ce devine, dar care demn şi trist nu se sperie.) Se întâmplă un fenomen de care se pare n-a ţinut seamă regizorul. Se întâmplă ca o sperietură să treacă dincolo de normal, să devină spaimă şi atunci râsul încetează matematic. Aglomerarea de prea multe sperieturi a produs în public spaima că ele nu se vor mai termina şi atunci el, publicul, s-a retras înfricoşat în carapacea sa urmărind plictisit acţiunea totuşi banală a piesei…                                             Ca să dăm până la urmă cei al cezarului, trebuie să amintim că regizorul simţind  totuși că subiectul e destul de anemic iar sperieturile foarte multe, s-a gândit că nu are decât o singură soluție:s să schimbe registrul. Piesa numindu-se vodevil, cel mai nimerit lucru  ar fi să-i facă pe actori să cânte, ceea ce ei  cu totul şi cu totul neaşteptat au făcut cu mare vioiciune şi spontaneitate ridicând  sala-n picioare după ce timp de oră  asistase la enorm de plicticoase sperieturi.               Am aplaudat și eu  gândinu-mă în același timp cu tristețe la faptul  că talentul exceptional al unor actori români este pus în slujba unei simple comedioare.    Dar citind excelentul program alcătuit de Anca Mocanu misterul aducerii în repertoriu acestei piesuţe se desleagă ușor: Regia, versiunea scenică, ilustraţia muzicală şi lichting design sunt semnate de o singură persoană: Felix Alexa!                                                                                                            Se naște o întrebare legitimă: Oare câți bani a plătit Teatrul Național ca să aducă pe scenă acest… spanac?                                                                                                                             

19. 03. 2017                                             Candid Stoica

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu