Scandal la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov.

 În urma probei de interviu, după concursului pentru ocuparea funcţiei de manager al Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov, de pe 29 septembrie, la care personalul artistic al teatrului a asistat, 13 artişti dintre aceştia, de la decana de vârstă, actriţa multipremiată de UNITER, Virginia Itta Marcu, la cel mai tânăr membru al trupei, Ada Galeş, au decis să nu mai urce pe scenă în semn de protest. Ştiri pe aceeaşi temă Actorii Teatrului Sică Alexandrescu refuză să mai intre la spectacole.... Eliza Noemi Judeu şi Radu Bogdan Ghelu candidează pentru conducerea. Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov şi-a găsit, în sfârşit, managerul... Proba de interviu a fost una în care lipsa de imparţialitate a unei părţi dintre membrii comisiei, respectiv: Beatrice Rancea, Emil Boroghină şi Mircea M. Ionescu, a fost flagrantă. Aceste persoane au încălcat normele de procedură ale concursului, prin faptul că nu au pus întrebări candidatului, ci doar au încercat să convingă pe cei prezenţi că Dan Marius Zarafescu trebuie validat. Mai mult, atunci când un alt membru al comisiei a încercat să pună întrebări candidatului, au reacţionat punându-i pumnul în gură, se arată într-un comunicat de presă al teatrului. Acest lucru poate fi confirmat de către înregistrarea aşa zisului interviu, pe care Primăria are obligativitatea să o facă. Ea poate fi comparată cu înregistrarea unui concurs anterior la care candidatul Dan-Marius Zarafescu a participat şi a fost respins (în data de 26.05.2016) şi care va arăta diferenţele de corectitudine în ceea ce priveşte intenţiile şi acţiunile comisiei. Având în vedere cele de mai sus, aceşti artişti, fără de care niciunul dintre spectacolele Teatrului „Sică Alexandrescu” nu se pot juca, au decis ca începând cu data de 29.09.2016 să suspende, în semn de protest, toate reprezentaţiile până nu se va desfăşura un concurs transparent, cu o comisie imparţială, potrivit comunicatului de presă. (din ziarul Adevărul)

Bică

A fost Păcală, a fost locotenetul Căpșună în mai multe serii al Brigăzii Diverse, a fost Ieremia în serialul Toate pânzele sus după cartea lui Radu Tudoran, Ionuț Jder din Frații Jderi și din Vaslui 1495 și alte zeci de personaje dintr-o listă lungă de filme comuniste în care el s-a străduit să fie cât mai adevărat, mai autentic posibil, ceea în multe cazuri nu se putea, făcându-l, de multe ori la filmări să exclame disperat: Eu nu pot să spun textul acesta!       La un moment dat l-a întruchipat chiar pe Miroiu din Steaua fără nume, iar dintr-un rol episodic, Pompierul 1 din piesa lui V. I. Popa, Răzbunarea Sufleurului (1973) a făcut o bijuterie, publicul venind să vadă piesa numai pentru el, să audă improvizațiile ce le făcea„ Și în spectacolul respectiv mai juca și alți actori de valoare… .                                                                              La terminarearea Institutului de Teatru era deja celebru cu improvizațiile sale. Deși profesori nu le încurajau, pe vremea aceia, socotindu-le neavenite și neartistice el și-a luat cu de la sine putere libertatea de a improviza. Și improviza fermecător spre deliciul publicului și admirația multor colegi. A avut, ca orice om și surprize neplăcute când a fost pensionat prematur ceea ce l-a întristat foarte mult. Fiind un om foarte modest, nefăcând mare tapaj de persoana sa la sfârșit de viață se poate lăuda cu două creații: în spectacolul cu  Oblomov  și în tele-play-ul scris de Puși Dinulescu, Bani de dus, bani de-ntors, ambele regizate de Alex. Tocilescu, cu un apartament  cu o mașină și cu un timbru poștal de un leu și șaizeci de bani în care apare figura lui…

Se duc artiștii nației române

Se duc cuminți rând pe rând

Mulți dintre ei chiar râzând

Te-ai  dus mândru spre alt zenit

Cu țelul vieții implinit

Părăsind nepăsător

Ca un adevărat artist actor

o țară tristă și plină de umor

Și presimt în mod intâmplător

Că eu voi fi poate cel următor…

30. 09. 2016.                                             

Barometrul dezastrului și al rușinii

Barometrul dezastrului și al rușinii

Ministerul Culturii a dat publicității Barometrul Consumului Cultural al românului, care ilustrează și educația pe care o avem, și cultura pe care o consumăm, și, binențeles, televizorul pe care-l halim. Și stăm prost. Să vedem:
96% dintre români se uită doar la televizor.
86% văd filme doar la televizor.
80% n-au văzut niciun film în sala de cinema vreodată.
80% nu cumpără niciodată nicio carte.
44,6% folosesc internetul.
25% nu se duc la niciun festival chiar dacă este într-o localitate apropiată.
99% nu știu ce a făcut Ion Iliescu la Moscova. Ce școală a absolvit acolo și dacă nu cumva din cauza asta o ducem rău.
50% dintre elevi abandonează școala.
80% dintre cei care ies în stradă nemulțumiți de ceva n-au niciun pic de cultură. De orice fel. Cauză din care ies degeaba.
99% din acel 20% care mai cumpără câte o carte, nu cumpără cărți decât de Andreea Marin.
75% dintre români își trag muzică de pe Net, neinteresându-i niciun alt mijloc media.
90% dintre români habar n-au cu ce se ocupă Vasile Blaga, Călin P. Tăriceanu, Alina Gorghiu și alții, dar îi votează continuu.
90% dintre români habar n-au că la alegeri nu există nicio diaspora, și că totu-i o manipulare babană.
90% dintre pensionari au pensii mai mici de o mie de lei, cauză din care n-au cu ce se îmbrăca la prânzurile regale date de Duda.(de pe blogul Călinara cu cerneală)

Marin Moraru - un comic serios.

N-avea nimic comic, decât figura. Încolo tot ce făcea era serios și la locul lui. Nu râdea, nu zâmbea, nu se hlizea ca alții, din contră era grav, părând a comunica adevăruri esențiale. Și totuși lumea râdea când îl auzea vorbind. Părea neîmblânzit, nedat pe brazdă cum se zice. Și totuși lumea l-a numit Marinuș! Nu imita pe nimeni și totuși părea că vine din comicii de altă dată. Nu se străduia să iasă în evidență ca alți și totuși cum apărea electriza.                     N-avea nevoie de text prea mult, dar cum deschidea gura, indiferent că spunea doar da sau nu, te făcea să-l iubești. Se exprima scurt, nu-i trebuia multe cuvinte: odată un coleg cu talent îndoelnic l-a întrebat dacă să rămână actor sau să se ducă să lucreze  la Comitetul Central UTC, unde îl chemase viitorul activist politic al lui Ceaușescu, Cornel Burtică.

- Du-te, măi, i-a spus răspicat interpretul de neuitat al lui Crăcănel.

- Să-ți fie clar: noi suntem colegi nu prieteni, i-a spus unuia care-i căuta amiciția, deși fuseseră colegi de Institut.

- Așa ți-au făcut? Dar e nemaipomenit, a exlamat odată când un coleg i se plângea că  îi mânjiseră cu chinoroz bastonul, pulan, cu care el își aranja mustața (juca un polițist) și cu ocazia asta se mâzgălise cu roșu abundent pe toată fața în fața publicului fără ca el să-și dea seama

Am jucat împreună pe Agamiță Dandanache. Eu doream să fiu, el era deja!                   Deobicei actorii își doresc aplauze, el avea aerul că-l deranjează.  Unii l-au numit bufon. Nu-i plăcea. Se supăra și când se supăra sincer, stârnea… râsul… Asta îl enerva. Era și el, vorba aceia, om. Alții au avut neveste cu nemiluita. Putea să aibă, la urma urmei, și el. Nu i-a trebuit. A avut una singură… pe care a iubit-o. De neînțeles pentru mulți. Era în esență ”monocord”!… Nu se străduia să fie ridicol pe scenă, era… comedian înnăscut. Eheei, Marinuș, ai plecat, ne-ai părăsit. Ce o să ne facem acum fără Marinuș? Cine o să mai spună ca el: Mi-e naturelul simțitor! Sau: Magafaua eu sunt! Și să râdă lumea!

Ai plecat din viață  supărat

Tu care ai fost atât de lăudat                                                                                                                     Tu care ai fost mereu admirat

Cine doamne te-o fi iritat?

Că păreai tare speriat

Ai avut la a ta navă                                                                                                                                  Din plin și glorie și slavă

Thalia să te fi înșelat?

                                 

Cine oare ți-a  greșit?

Cine oare te-a mințit?

Thalia și Melpomena

Te-au iubit întruna

să-ți facă ele ție așa una?

De poți, hai zâmbește iară

Să ne faci viața mai ușoară

Cu harul tău, viața plină

Veselă zglobie și senină.

Ai plecat, trist Marinuș,

O boală ingrată te-a răpus

Și ne-ai părăsit neconsolat

Ce păcat, doamne, ce păcat!

14. 09. 2016.                                      Candid Stoica

Fraţilor, amicilor

Mă zbat între memorie şi uitare

Desfigurare şi derută                                                                                                                                              şi un gând nebunesc nu-mi dă pace               

nu vreau să mă împac cu…împăcarea…

O refuz

Niciodată nu voi uita

Ce mi-a fost drag

Ce am iubit

Ce m-a făcut fericit

Deşi ştiu că e o nebunie

Care mă va distruge

Ajută-mă doamne

Numai tu mă poţi ajuta

Nu-ţi lua mâna ta de pe mine

Ajută-mă să mă izbăvesc!

Când te-am zărit prima oară

Aerul dintre noi s-a rarefiat

Timpul s-a spart

Ora a fost lovită de catalepsie

Și minutele au dispărut

Era ca-n ziua cea dintâi

Când biblicul Adam

pe goala Eva o primise de haram

De la Dumnezeu

Candid Stoica

Gânduri despre Sara

(Sara Dan a plecat de lângă mine în lumea umbrelor în Iulie 2009…Vreme de doi ani  deşi simţeam nevoia să-mi  expim desnădejdea şi jalea, n-am putut aşterne în dreptul numelui ei, pe hârtie, nici un cuvânt. Dar ca un dar al celui de sus care ne vegheză a ţâşnit din mine tot ce ve-ţi citi mai departe. Nu fiţi prea asprii, cu ce am putut scrie, care nu este decât un ţipăt a unei dureri adânci, un regret imens după o fiinţă care mi-a stat alături făcându-mi viaţa mai frumoasă. Înţelegeţi-mă şi nu mă judecaţi prea sever. Ce citiţi nu sunt versuri ci sângele încă aburind care curge dintr-o rană…) 

Anunț urgent                                                                                                                                                       Vă rog insistent, vă conjur pe toți cei care imi vizitați  pagina mea de Face Book sau  blogul (Fraterniteatru), sau cronicile teatrale din ”Viața Medicală” și din ”Bucureștiul literar și artistic” să comentați mai ales ce nu va plăcut.  Comentați acid. Chiar dacă nu vă place ceva, comentați. Aveţi toată libertatea. Acum e momentul. Folosiţi-o, nu vă sfiiţi.

Comentați. Nu mă sperii!

 Înjurați-mă, terfeliți-mă, ridiculizați-mă dacă asta vă face plăcere.

Nu vă sfiiți, am nervii tari, am să resist pe metereze!

Corespondență de la Copenhaga 1

Corespondență de la Copenhaga 1

Miercuri 03. 08. ora 15.30. am decolat de pe aeroportul Henri Coandă din  Otopeni aflat în plină caniculă care atinsese 37 de grade …și după un control minuțios al ustensilelor pe care le posedam, ceas, chei, brățări, inele, laptop servietă, curea,   am fost obligat să aștept încolonat  la o coadă imensă,  cum   mai stătusem decât cu ani în urmă la unt sau la hârtie igenică,    am ajuns într-un Turbo-Get proprietatea  companiei SAS plin până la refuz cu români, mulți cu copii, care  aveau dorința, dealfel  ca și mine, să  ajungă pe calea aerului la Copenhaga.                                                                                          După aproape trei ore de zbor calm, fără pic de turbulențe avionul pilotat de o femeie  a aterizat lin pe un timp noros și ploios pe pista aerodromului din Copenhaga.                  Am fost sigur de asta pentru că la coborâre pe scara avionului  am avut cu stewardesa care ne conduse-se spre  ieșire următorul dialog?                                                           - Copenhaga, am întrebat încercând o daneză orală de ocazie?                                       - Ja, Ja, mi-a răspuns ea sigură pe sine într-o limbă internațională.                                   Așa era. Ajunsesem. Fără incidente, fără emoții în țara lui Hamlet. Și după ce am străbătut culuarele imensului aerodrom aflat pe malul mării, pe  mica insulă Amager, am trecut, fără  emoție pe la punctul de control danez, deoarece eram convins că nu am figură de terorist și mai ales că aveam un pașaport nou, obținut după trei ore de stat la coadă și mai ales după ce scosesem din buzunar trei sute de lei, asta în ciuda faptului că este o lege care stipulează că cetățenii României pot circula liber prin spațiul UE doar cu Buletinul de Identitate.                                                                                             Trecând de punctul de control,  mi-am așteptat destul de înfrigurat bagajul - un mic geamantan cu rotile, cinste cui l-a inventat – în care aveam depozitate câteva schimburi și ustensile de bărbierit, care a apărut după lungi minute  de așteptare pe enorma bandă transportoare de bagaje, după  ce îmi pierdusem speranța  că am să-l mai văd vreodată, după care m-am întâlnit cu cel care mă invitase, marele om de teatru, fost director al Teatrului de Comedie, d-l Lucian Giurchescu, într-o formă excelentă pentru cei 86 de ani ai săi, care m-a recunoscut fără efort ca dealfel și eu pe el și care în cele din urmă m-a condus cu un elegant și modern taxi la cocheta sa locuintă unde stă de peste 35 de ani, de când s-a expatriat de bună voie și nesilit de nimeni, din cauza regimului represiv al lui N. Ceaușescu.       A fost o revedere caldă plină de amiciție și până seara târziu am   schimbat  informații despre ce s-a întâmplat în viețile noastre până la această dată. Suferise ca și mine  greua pierdere a soției și mai era încă  marcat de acest lucru deși nu vroia să arate. De fapt ne despărțisem doar de două luni, când venise,  ca în fiecare an, în București atras de fenomenul teatral românesc de care nu s-a despărțit niciodată, cu toate că a lucrat, regizând cu mare succes piese de teatru peste tot prin lume de la Oslo și Malmo, la Telaviv și Montreal. Am  să stau aici fix 20 de zile, într-o casă confortabilă plină de cărți, o mare parte, românești, de reviste, de fotografii, de tablouri vesel colorate, de mape cu fotografii ale spectacolelor realizate de el așezate cu aceiași minuozitate cu care-ți lucra spectacolele care atestă în ultimă instanță existența unui om ce a trăit toată viața numai și numai pentru teatru.. El este autorul unor excepționale spectacole de teatru, realizate  la teatrele din România ca Domnul Puntila și sluga sa Matty și Dispariția lui Galy-Gay, amândouă de Bertold Brecht, Rinoceri, de Eugen Ionescu și O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, și multe altele, spectacole de referință care au însemnat din nou punct de vedere spectacologic, o cotitură în istoria teatrului românesc, consemnate  ca atare de critica de specialitate și de care încă mulți spectatori își mai amintesc cu plăcere.

03. 07 - 24. 08.

                                   (va urma)

                                                                                    Candid Stoica

 (Pe 2 August 2016 împlinându - se 104 ani de la nașterea marelui actor român Mircea Șeptilici, public în premieră pe blog o scrisoare pe care mi-a trimis-o de la Montreal cu puțin timp înainte să părăsească această lume în Decembrie 89, ajunsă la mine prin  canale particulare).

                                                    Dragă d-le Stoicule,

                                                                                                                                Îți dau de veste despre mine că sunt bine sănătos ceea ce-ți doresc și d-tale. După cum ai aflat, mai bine zis, după  cum ai putut constata, am  plecat și nu m-am mai întors. Asta ca să nu fiu taxat de șmecherii din București drept… înapoiat. Lăsând gluma deoparte am remușcări în ceace te privește. Îmi pare sincer rău că nu ți-am spus și nu ne-am întâlnit ca să ne luăm la revedere, dar nu-mi-au placut despărțirile. Nu mi-au plăcut niciodată. Mi-au lăsat întodeauna un gust amar…Mă uscau…M-am despărțit de-a lungul vremii de atâția prieteni dragi că nu mai suportam încă una….Știu, mi-au ajuns la ureche, vorbele unora, foarte mulți din cei ce m-au cunoscut, care s-au întrebat de ce am făcut gestul acesta… pentru că obținusem, după părerea lor, tot ce un artist poate visa în țărișoara noastră atât de dragă…Adică aveam o situație materială bună, aveam o cotă pe piață, cum se spune aici, mulțumitoare, o familie reușită, o soție iubitoare și o…mândrețe de fată…de care ar fi mândru orice tată… Dragul meu coleg mai tânăr cu care am petrecut multe clipe minunate, îți cer iertare că nu ți-am vorbit niciodată despre intenția mea. Era un pas foarte  important pentru mine…și ție acum, spre zenit, pot să-ți mărturisesc că am făcut gestul acesta, care mi-a schimbat radical viața pentru că n-am mai putut să mă prefac…Am jurat într-o vreme să nu mă mai intereseze nimic din cei în jur și teatrul să fie viața mea, templul căruia să-i închin  tot ce e mai bun în mine… O viață întreagă am visat să trăiesc în lumea liberă. Deși niciodată nu ți-am vorbit, sunt sigur că ai aflat, nu se poate să nu fi aflat, că am  făcut în anul 1947 o tentativă de a ieși fraudulos din Dacia Felix, scumpa noastră patrie care s-a soldat cu un dezastru și dacă nu m-ar fi ajutat cel de sus și organismul meu, poate astăzi nu a-și mai fi existat…Îți amintești că, pe vremea când eram în țară îmi reproșai deseori că nu scriam despre detenția mea, despre anii petrecuți în pușcărie, despre viața pe care am dus-o la canal…Odată țin minte, deși de multe ori memoria a început să-mi facă figuri, că ți-am spus răspicat că eu, spre deosebire de alți deținuți, la canal am dus-o relativ bine…nu mai vreau să repet ce ți-am spus atunci. Acum regret că nu te-am ascultat. Era însă foarte riscant. Semnasem la ieșire din detenție un angajament că nu voi devoala nimic din tot ce-am petrecut acolo…Știu, mulți din oamenii care și-au petrecut viața în închisori au scris, au descris, există o întreagă literatură despre obsedantul deceniu, cum îl numești d-ta și oamenii din generația d-tale, dar eu știam că regimul comunist din România e foarte capricios. Că ce era ieri valabil nu este azi și invers. Lovituriiile (cum se exprimă un cunoscut personaj din românia) vieții mă învățaseră că e bine să fii prudent, altfel o iei pe…coajă. Eu o luasem. Așa numita literatură de sertar, mai ales jurnalele, de care iar îmi amintesc că am discutat deseori, era și încă mai sunt foarte periculoase, deși regimul se tot laudă că nu mai există cenzură și că a liberalizat viața socială….Dar nu pentru a ne aminti de situații vechi, îți scriu rândurile de față atât de tardive…Sunt sigur că esti curios să afli noutăți despre mine…ce am făcut, cum m-am descurcat și mai ales dacă m-au așteptat aici …câini cu covrigi în coadă…deci află că n-am stat cu mâinile-n sân. Pot spune că am muncit de trei ori mai mult ca acasă…nu mă pot dezbăra de sintagma asta …pentru mine, acasă a rămas, ori cum aș întoarce-o, tot România, desi poate crezi că regret gestul meu…Află că nu-l regret. Dacă un om, un artist nu îndrăznește, după mine înseamnă că n-a trăit ci a…vegetat.

Am pregătit și am organizat trei expoziții care s-au bucurat de succes. Adică  am avut vânzări bune…Aici succes, în ceea ce mă privește, înseamnă numai și numai achiziții…Există, aici la Montreal o mică colonie românească care deși e plecată  de mult timp de acolo, mai are încă nostalgia țărișoarei noastre.                             Aici am întâlnit oameni care te-au cunoscut și care mi-au vorbit ditirambic despre d-ta ca despre un om pe care nu la-și fi cunoscut: fostul tău coleg de școală, actorul care l-a jucat pe Lenin la Teatrul Național, Gicu Popovici-Poenaru, soția lui Adina Atanasiu și surpriză colega ta de la teatrul din Ploiești, frumoasa și calda Marieta Luca care mi-a împuiat capul cu povestiri despre d-ta…(Cred că ți-am scris, mai de mult, toți patru o vedere, care nu știu dacă ți-a ajuns)….și alte persoane pe care nu le-am cunoscut în țară dar care pretind că te cunosc pe d-ta…(cineva care susține că a fost vecină cu tine, sau mama ei a fost vecină cu tine, nu mai rețin. În orice caz o persoană respectabilă îndrăgostită de frumos). Aici în esență viața e frumoasă, e minunată, e extraordinară, dacă ai un cont în bancă și cum eu  am un cont, nu se poate fără un cont, dar în care încă nu se găsește o sumă apreciabilă care să mă pună la adăpost de vicisitudini, nu mă sfiesc să-ți spun că o cam scârțâi…Luându-mă cu vorba, cum se zice am uitat să-ți spun un lucru important: moțul de pe colivă!  Am făcut, am realizat, am produs, cum se zice aici un spectacol cu ”Tache , Ianke și Cadâr” în care eu joc, rolul leului, adică pe Ianke și ține-te bine să nu cazi, Marieta Luca (pe baba Safta). Un spectacol la care am depus multă muncă, multă…iar un cuvânt din românia, abnegație și pe care l-am iubit mult ca pe un copil nereușit…

Dar am întâlnit și oameni, (emigranți români) d-tale pot să-ți mărturisesc, care m-au șicanat, mi-au făcut necazuri acuzându-mă de tot felul de lucruri care de care mai revoltătoare. Unele inimaginabile. Acuzația care m-a revoltat,  cel mai mult a fost că aș fi fost un fel de tovarăș de drum al regimului comunist… Eu? Să te apuce damblaua! Alta, rizibilă de tot, că aș fi venit aici ca să refac rețeaua distrusă după fuga d-lui Pacepa, cu care cum te știu ești la curent. Asta nici nu m-a mai enervat, m-a făcut doar să zâmbesc… Ceea ce e revoltător aici la mii de kilometri de țară este un sentiment pe care îl pierdusem, îl uitasem: Suspiciunea. Fir-ar al dracului de treabă….De ce, cum și în ce fel, de ce acum și nu mai înainte și alte și alte întrebări prostești pe care câteodată ți le pun chiar oameni foarte apropiați.

Cu prietenul nostru comun, Bebe, m-am întâlnit de mai multe ori  și îi sunt recunoscător pentru că mi-a dat niște sfaturi foarte folositoare…și sper să mă mai întâlnesc…dar destul, e dejea foarte târliu, cum spunea fata mea când era mică și de care îmi e dor pentru că din diverse și varii (îmi amintesc că îți plăcea la nebunie cuvântul ăsta) motive nu am văzut-o de mult. Îmi iau la revedere urându-ți să rămîi așa cum te-am cunoscut, un băiat, un om căutător de adevăr nimerit din întâmplare printre artiști…să fii sănătos. Sper să mai găsesc răgazul să pot să-ți mai  scriu câteva rânduri…nu e nevoie să-mi răspunzi, sunt câteva persoane, pe care le bănuești, care mă informează de mai tot ce e interesant în teatru de Comedie, iar cancanurile, știi foarte bine că nu mă interesează…

Cu bine pe lumea asta și mai bine pe cealaltă despre care nu știm mai nimic decât ce inventează persoanele care se ocupă cu asemenea îndeletniciri.

                            Semnez în original Mâșu  și  Mircea  în particular,                                                                

 PS: am uitat să te întreb ce mai face frumosa și enigmatica ta soție Sara. Urează-i multă sănătate și dacă eventual te mai lasă dă-i un sărut din din partea și gândește-te că ești norocos că ți-a ieșit în cale

Dar pisica Mihaela?  Dacă cumva o vezi transmite-i sărutările de mâini însoțite de mulțumiri impetoasei d-nei Pleșa, cea mai bună, cea mai grozavă caseiriță de teatru din România.