S-au împlinit 17 ani de când Ghiță Șimonca,  ne-a părăsit  atât de ciudat, atât de neverosimil. Dumnezeu să-l odihnească! A fost un om vesel și la locul lui. El era sufletul aniversărilor teatrului pe 6 Ianuarie,, întotdeauna cânta la pian muzică veselă, de obicei café-concert. Mare păcat că a sfârșit așa cum... a sfârșit. Era de vârsta mea. Avea talent, dar „n-a penetratˮ cum se spune acum. A terminat IATC în 1962 ca student al maestrului Beligan. Jucase ani de zile, irosindu-se, la teatrul de revistă  C. Tănase. Odată, nu mai știu exact în ce an, jucase rolul principal în Profesorul de franceză a lui Tudor Mușatescu și a avut multe spectacole și cronici bune. În perioada de după revoluția din Decembrie ʼ89 a jucat la fel câteva roluri bune: Ion din în Chirița of Bârzoieni, o adaptare după V.Alecsandri de Iarina Demian; Traian Necșulescu din …escu de T.Mușatescu. Oare ce demon l-a împins spre gestul fatal? Întrebare retorică pentru că se știe, s-a aflat, târziu,  că suferea de un început de alzheimer. Doamne, ce asemănare extraordinară avea cu Regele Carol al II-lea, pe care l-a interpretat în filmul lui Sergiu Nicolaescu. Deși ne îmbrăcam în aceeași cabină, niciodată nu mi-a vorbit de „legătura” sa cu casa regală, dar fusesem „avertizat” de șeful cadrelor de la Institutul de Teatru, celebrul Manole, că ar fi fost chiar fiul nelegitim al Regelui Carol al II-lea. Să fie posibil? Întrebat odată de un ziarist a răspuns strategic: „Am s-o întreb pe mama!ˮ. Aflu că în locul lui, în rolul lui Traian Necșulescu (fratele depravat), din spectacolul cu ...escu de la Teatrul de Comedie, a intrat Titică Rucăreanu. O distribuire mai potrivită nici că se putea. Este de acolo, nu trebuie să facă niciun efort..

 Oare ce o mai fi făcând soția și fiul său? (Înainte de a se spânzura a trimis-o   la piață.  Când s-a întors l-a găsit spânzurat de o țeavă  din baie  cu cureaua de la pantaloni!                      (Din volumul meu „Paițe Măști Grimase, Găști” apărut în 2021 La Editura Elicon)

*

 

Citiți în ziarul Viața medicală de azi cronica spectacolulul cu              O nouă stea fără nume

O piesă mit. Un text care a generat o legendă. Un autor dispărut în condiţii misterioase. Un text dramatic care are în spate o istorie palpitantă, demnă de un roman poliţist. Un „complot“ al unor oameni de teatru care, înfruntând opreliştile unui regim dictatorial antisemit, au reuşit să aducă pe scenă o creaţie extraordinară. Replici antologice într-un ambalaj de piesă modernă. O adevărată capodoperă! O piesă cu o energie magnetică, generând zeci de spectacole şi mii de reprezentaţii

În anul 1943, în plină dictatură antonesciană, când scriitorii şi artiştii evrei au fost alungaţi prin lege din instituţiile de cultură şi teatre, Mihail Sebastian le-a citit prietenilor săi Mircea Şeptilici şi Nora Piacentini o viitoare piesă. Profesionişti, şi-au dat seama imediat că se află în faţa unei capodopere şi au hotărât să o joace cu orice risc. Dar, pentru că nu puteau aduce pe scenă piesa unui scriitor evreu fără să rişte să fie arestaţi, au pus la cale, împreună cu autorul şi cu regizorul Soare Z. Soare, o mistificare: piesa va aparţine lui Victor Mincu, un scriitor anonim de la Galaţi, o persoană pe care au inventat-o ei.

S-au apucat de treabă și la 1 martie 1944 în sala „Alhambra“ (actualul Teatru de Comedie), au jucat premiera piesei „Steaua fără nume“, scrisă de Victor Mincu din Galaţi. Din distribuţie au făcut parte Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Marcel Angelescu, Nineta Gusti, Vasile Brezeanu, Mircea Şeptilici.

Steaua fără nume a fost lansată de o trupă particulară. Acum la 60 de ani de la premieră noul spectacol cu Steaua fără nume,  deși folosește sala și scena mare a Teatrului  Național, e de fapt un spectacol particular o producție a casei de spectacole  Cortina AG.                                                                                                              Spectacolul regizat de Vlad  Zamfirescu în care el întrerpretează rolul principal, e limpede, curat, nu are multe subtilități, folosind actori cu experienă în rolurile principale, care cunosc  dedesupturile  piesei și le pun în valoare cu măestrie. Marin Miroiu a l lui Vlad Zamfirescu nu mai e tînărul profesosor extrem de timid, e doar bine crescut, are educație, studii și e mîndru de profesiunea sa urmărindu-ți cu asiduitate visul său secret: descoperirea unei stele. Nu e patetic, nici prea sentimental, ci doar lucid. O luciditate constenantă.   Diana Roman, celălalt personaj important al melodramei, enigmatica Mona care sosind pe neașteptate bulversează viața bărbaților  dintr-un orășel de provincie are tot ce trebuie personajului: frumuzețe, exotism, mister, și o anumită răceală sofisticată care o oprește să înțeleagă lumea în care nimerit. Poate îi lipsește o anumită moliciune femenină. Poate. Luminița Erga creiază o d-ra Cucu destul de potolită verbal, acidă cât încape în limitele bunului simț, fără exagerări inutile nu e nici șleampătă, nici „ochelaristă, nu e în ultimă instanță  nici cararaghioasă. E doar extrem de rigidă. ne dă o imagine veridică a intelectualuilui de provincie cu toate frustările timpului și locului.   Greul spectacolului, ca să zic așa, e Valentin Teodosiu : masiv sigur pe el e creiază un tip de neuitat: meschu, guraliv e o adevărată cață masculină. N-are nume. E poate prototipul celebrului Mitică. Teodosiu face din el protoptipul unu slujbaș demagogic, devotat  și apărător necondiționat al regulamentelor pentru care gara este patrimoniul lui pe care îl stăpânește cu  severitate birocratică. Are o intuiție pe care o transformă într-o teorie personală: prea multă carte nu e bună. Duce la dezumanizare. Însfârși Grig al lui Andi Vasluianu este copia tipului bogat, superficial pe care îl vedem des în filmele străine și destul de rar prin locurile frecventate de oameni simpli. E un fel de Cătălin Botezatu care nu are în cap decât distracțiile frivole care îl relaxează de la „afacerile ce le învârte când nu toacă bani proveniți din moșteniri. Tânara   are tot ce trebuie unei eleve care vrea să intre în viață: naivitte, timiditate, dar și neștiință.Decorul Mădăline Marinescu e aerat, lasă spați de joc dar fundalui e pentu o mare gară, ceea ce nu e cazul. Fabuloasă mașinăria scenei Teatrului Național.

28. 04.2022.                                                                         Candid Stoica                                                     

O NOUĂ STEA FĂRĂ NUME

 

 O PIESĂ DESPRE VIAȚA  ACTORILOR  AMERICANI

 

Iar Teatru !

• Am fost iar la teatru                                                                                                                              eternul magnet                                                                                                                        etenul viciu                                                                                                                                      de care nu pot să mă despart                                                                                                               E lumea mirifică                                                                                                                                  în care am trăit mai toată viața.                                                                                                   Era un spectacol bun                                                                                                                    actorii erau excelenți                                                                                                                         publicul le sorbea arta                                                                                                                           dar deadată                                                                                                                        mi-am dat seama                                                                                                         că nu mai urmăresc spectacolul                                                                                                                            la care mă uitam, la care venisem                                                                                                                                  ci aveam în ochi,                                                                                                                                         cu totul altul                                                                                                                                    în care jucasem și eu                                                                                                                              în urmă, oho,  cu 60 de ani                                                                                                                      la absolvirea IATC.                                                                                                                                 Spectacolul la care eram prezent                                                                                                       Pe care-l priveam detașat                                                                                         era Steaua fără nume.                                                                                                 Spectacolul de acum 60 de ani                                                                                                          pe care-l priveam cu ochii minți                                                                                                                      avea același nume                                                                                                                                                 dar alți interpreți                                                                                                                            Unde esti Puiu Pomoje                                                                                                                       atât de tânăr în Marin Miroiu?                                                                                                                              Și tu Vasile Gheorghiu în Grig?                                                                                                                     sau guraliva Ileana Anghelescu                                                                                                                 în d-ra Cucu ? și înțeleptul Sandu Lazăr?                                                                                       dar mai ales enigmatica Anca Roșu                                                                                                 în femeia cu un nume atît de dulce:                                                                                                             Mona care apare într-o gară                                                                                                  într-o mică localitate                                                                                                                zăpăcind viața bărbaților orașului                                                                                                                care nu mai văzuseră așa ceva.                                                                                                 V-ați dus, ne-ați părăsit                                                                                                                       ați plecat acolo sus                                                                                                                              în eter                                                                                                                                                           unde ne închipuim că e cer.                                                                                                                      Am mai rămas câțva :                                                                                                                 Hasnaș (șeful gării),                                                                                                            Violeta Andrei, (Eleva)..                                                      

                                         Dostoevski la Teatrul Mic

 

În pletora de reluări,  de dramatizări, de piese clasice cărora li se schimbă titlul, în sărăcia vizibilă cu ochiul liber a repertoriilor teatrelor, imbibate cu piese de mâna cincea, care au făcut succes în secolul trecut, spectacolul cu o veche dramatizare a Frațiilor  Karamazov de la Teatrul Mic, teatru care a devenit printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, extrem de mic, constituie un reviriment cât se poate de fericit…                                                                                                                                               Gogol, Cehov, Dostoevski, au făcut întodeauna dealungul timpului casă bună   cu actorii și regizorii români. Istoria teatrului amintește de un spectacol cu frații Karamazov la unul din primele teatre particulare din timpurile modern, la Teatrul Regina Maria (compania Bulandra, Manolescu) .                                                                                                                             Regizoarea Nona Ciobanu, titrată  de multe facultăți și universități din străinătate, mult premiată cu diverse distincții,  autoare sau participantă la numeroase workshop-uri de la Amsterdam și La Valeta la Cambridge a avut îndrăzneala să reia un vechi proiect Dostoevski realizat în 1981 de Horia Lovinescu și Dan Micu cu o echipă de excelenți interpreți ai Teatrului Nottara din vremea aceia (din care a făcut parte Dragoș Pâslaru (Alexei) care ulterior printr-o tulburătoare coincidență religioasă, s-a călugărit.                                                                                                                                  Spectacolul de atunci ca și cel de acum a constituit  pentru mulți din cei implicați o piatră de încercare a …potențelor artistice.  H. Lovinescu aflat la vârsta senectuții după ce se plictisise să facă critica socetății burgheze în Lumina de la Ulmi (o piesă proletcultistă prin excelență) și Citadela Sfărâmată s-a hotărât să rupă încăodată cu trecutul său încercând să se reinventeze cu acest scenariu )                                                                                                                                            Dramatizarea sau mai curând scenariul lui H. Lovinescu și Dan Micu se constituie  de fapt  ca un decupaj uneori cinematografic, uneori prezentând scene separat decupate (ca aceea cu Marele Inchizitor), cu un decor care se metamorfozează continuu, lumea Karamazovilor  aratându-se publicului, astăzi, paradoxală, complexă,  lume în care suferinţa este necesară, asumată, mântuitoare; o lume polifonică, în care sufletul omenesc e întors pe toate feţele, până la ultima consecinţă”, descriere pe care  Nona Ciobanu încearcă să o redea   ajutată de o trupă de actori (din noile generații) curajoși și pasionați de textul Dostoevskian și de un décor mai mult decât ingenios, (Peter Kosir) care pe parcursul desfășurării spectacolului devine un fel de participant activ la trama dramatizării, combinându-se în nenumărate ipostaze, devenind când     sală de tribunal, când mânăstire, când bibliotecă, etc.transportând povestea spre spații mai apropiate de  noi.                                                                                                                                                     Cei patru Karamazovi, care sunt de fapt cinci sunt întruchipați de  Marian Râlea, (Bătrânul, Feodor), de Cristian Iacob (Ivan), de Radu Zetu (Dimitri ), de Rareș Florin Stoica (Alexei ) la care se adaugă   figura fiului nelegitim, Smerdiacov ( Bogdan Talașman), care duc o luptă cu textul romanului timp de două ore și jumătate, în final lăsând publicului o impresie excelentă…         Marian Râlea realizează cu mijloace care-i sunt la îndemână figura odioasă, rapace a bătrânului Feodor, eșuat într-un măscărici, cum singur se autodefinește,  care împreună cu autori scenariului nu-i redă decât partea cavernoasă a personalității sale, fără nici o urmă de umanitate.              Cristian Iacob creiază un tip de intelectual auster în luptă cu demonii gândirii, întrebarea care îl obsedează  fiind : „dacă poate fi iubită o viaţă atât de absurd orânduită?  Îl poţi crede pe cel care a rânduit-o astfel?” …Rareș Florin Stoica vădit persecutat de replici încearcă și de multe ori reușește să redea un personaj în care naivitatea sufletească, aproape angelică, aproape neomenească este pe primul plan. Crescut într-o mânăstire, sub influenţa egumenilor şi mai ales a credinţei în Dumnezeu, acesta crede neîncetat în mântuirea sufletelor fraţilor şi a  tatălui său.                                                                                                   Radu Zetu (Dmitri, la fel de desfrânat si petrecareț, ca și tatăl său ), realizează, cred, personajul cel mai împlinit, cel mai complect  al spectacolului  reușind de multe ori cu siguranță o adevărată creație…                                                                                                                                             Simona Mihăescu (Gușenka) și Gabriela Iacob (Katia) se străduiesc  cu înfrigurare să dea aparițiilor lor  greutate nu numai corporalitat , efortul lor fiind fatal opturat de  de scenariu.      O apariție impresionantă aproape fără replici realizează Petre Moraru în starețul Zosima, demonstrând, dacă mai era nevoie că deși în teatru de multe ori primează replica, cuvântul, și tăcerea poate contribui din plin  la efectul dramatic. …                                                                               Despre ciudatul, halucinantul personaj al lui Smerdiacov, care ocupă un mare capitol în roman  se pot spune multe, dar despre prestația lui Bogdan Tălmășan (Smerdiacov) din păcate nu se poate spune mare lucru, cu toate bunele inteții ale ale  actorului,  secvența respectivă nefiind din păcate semnificativă.                                                                                                                                            Mai apar în mici roluri Avram Birău și Ion Lupu încercând să caracterizeze prin mici atitudini doi vecini, participanți la celebra discuție din chilia starețului Zosima, iar Oana Albu produce o surprinzătoare apariție în două rolișoare (Rakitin și Procurorul )                                                                              La reușita spectacolului contribuie în mare măsură  și Vasili Șirli care rescrie o muzică care nu se vrea doar ilustrativă, ci devine un personaj conflictual denumindu-se ca un spațiu sonor adecuat…                                                                                                                                      Despre costumele marei creatoare Doina Levințea nu se poate spune decât că sunt…aproximative. Probabil că așa și-a propus… Multe felicitări pentru numeroasa echipa tehnică care mișcă în diverse ipostaze decorul cu o precizie de ceasornic elvețian și celor care au alcătuit caietul program distribuit, atenție,  gratis…                                                                                                                În final,  scenariul destul de trunchiat al lui Horia  Lovinescu și Dan Micu, adnotat pe ici pe colo de regizoare poate lăsa liberă o  întrebare esențială: cum se  poate dramatiza corect, benefic un roman celebru?                                                                                                                                                         Dar dincolo de succesul spectacolului, dincolo de calitățile sau defectele lui, problema mare importantă, primordială care se pune actualmente, este aceia a soartei Teatrului Mic, acest așezămân cultural care a făcut dealungul timpului istorie în teatrul românesc, ajuns astăzi într-un mare impas.                                                                                                                                                        Care va fi soarta lui?                                                                                                                                                 V-a continua să fie un teatru de buzunar cu 70 de locuri sau  va fi repus în circulație, redâindu-se în întregime sala?

 18. 02. 2018.                                                                                          Candid Stoica

 Adio, Traiane!

Era ca un brad.

Avea statura marilor eroi,

avea o voce când caldă,

și învăluitoare,

când aspră și severă.

Și când apărea pe scenă

te făcea să-l crezi

că e personajul respectiv.

Printr-un fluid ascuns

trezea instantaneu tandrețea

femeilor frumoase,

inspirându-le marea pasiune. 

Avea îndrăzneala lui Achile

și nu-i rezita niciun piept...

 

Era bănățean

și cei născuți acolo

avea semeția de a fi primii în toate

Și el s-a străduit cât a putut

să fie la cinstea

celor din rândurile

de unde a pornit.

 

Dar și brazii uneori se îndoaie

și se prăbușesc de tineri...

uneori de inimă amară.

12.04. 2022                                Candid Stoica

 

A fost studentul prof. G. Dem Loghin. A avut colegi pe 

 

O comedie de familie

 

O excelentă comedie cu subiect casnic

Ludmila Ulițkaia, autoarea piesei Nepotul meu Veniamin, cunoscută la noi de publicul cititor, este considerată de critica de specialitate una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane. Cărțile ei, tipărite de prestigioase edituri europene, s-au vândut în  milioane de exemplare.

S-a născut într-un sat din Urali, în 1943. După ce și-a luat licența în biologie la Universitatea din Moscova, a lucrat un timp în cadrul Institutului de Genetic, iar la sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film, romane apreciate cu premii internaționale și piese de teatru.                                                                              În altă ordine de idei, Ludmila Ulițkaia,  a susținut protestele anti-Putin din anii 2011 și 2012 și s-a opus războiului din Ucraina. A fost declarată  trădătoare împreună cu alți intelectuali cu poziții similare. Într-un interviu publicat în 2019,  Ulițkaia a declarat :„Apropo de Putin și frică - mie nu mi-e frică de el. Dar știu că Putin poate să mă omoare. Și Putin este, într-adevăr, unul dintre acei stăpâni actuali ai Rusiei care ține în mâna sa firele multor vieți și e capabil să omoare foarte mulți oameni. Ăsta este un motiv de îngrijorare. Pe de altă parte, dacă mă gândesc la mine, eu am deja 76 de ani și o să mor oricum - dacă nu de asta, din alt motiv. Deci, de ce să-mi fie frică?”                                                                                  Nepotul meu Veniamin este o piesă cu subiect „casnic” .  Adică o felie din viața unei familii evreiești normale, modeste, cu habitudinile ei, dar și cu dramele ei ascunse, bântuită de vechile cutume, dar și cu rezistența la ele ale unor noi generații din Rusia Sovietică.                                                                Spectacolul regizat de Vlad Massaci pentru Teatrul Evreiesc și găzduit cu generozitate de Teatrul de Comedie, este dominat de marea actriță Maia Morgenstern, care reușește în rolul bătrânei Esfir Livovna o creație  de zile mari. Actrița  ajunsă la maturitate, cu o enomă experiență scenică, e neobosită, jucând în fiecare stagiune mai multe roluri,  știe să decanteze cu artă scenele de suferință de cele care pot strârni râsul, creeind un personaj tragi comic.   Este de remarcat scena de suferiță, care i - o stârnește vestea că soțul ei a părăsit-o pentru totdeuna, care de multe ori are accente comice, sfârșindu-se cu aruncarea ei pe fereastră, gest care ar fi  putut să-i fie fatal, dar care până la urmă se dovedește doar un  accident mai puțin grav: doar o mână fracturată. O secondează cu tact și mare înțelegere de excelenta actriță Emilia Popescu și ea reușind la rândul o compoziție teatrală ireproșabilă în rolul celelalte bătrâne care e opusul temperamenal al celelaltei bătrâne (E aproape de nerecunoscut). Tânăra Andreea Alexandrescu, în rolul „naivei clasice” (Sonecika)  se descurcă binișor între cele două mari actrițe, dovedind întradevăr destulă naivitate pentru vârsta ei, dar tânărul  îndrăgostit Răzvan Krem Alexe, face eforturi vizibile de a se remarca, asta și din cauza rolului mai puțin  puțin conturat.  Din decorul liniar al Iuliei Vâlsan  destul  încărrcat  lipsește.... o menoră!!!!...Încolo spectacolul este alert bine structurat spre poanta finală.  . cu scurte  internemezz-uri  muzicale semnate de Vasile Șirli, acest maestru al muzicii de scenă.

16. 03. 2022                                           Candid Stoica

 

 Șoferul Teatrului Național

Șoferul Teatrului Național este deja o ...legendă...De la diverse persoane (colegi) am auzit o poveste emoționantă despre șoferul Teatrului National Gheorghe Loy (ani de zile, acum pensionar L…..). O reproduc succint.                                                                   Într-o zi, cu ani în urmă, marea actriță Tanți Cocea (1909-1990) l-a văzut pe Loy trist, el, care mai tot timpul era vesel. Întrebându-l, a  aflat că soția lui e grav bolnavă. Imediat T. Cocea. a telefonat soțului ei, dr-ul Sârbu și l-a trimis urgent la spital (pe Loy...) cu soția, unde lucra dr-ul Sârbu, iar soția a fost operată de urgență și după câtva timp va fi refăcută fizic.                 La ieșire din spital a soției Loy…s-a gândit să răsplătească gestul marei actrițe oferindu-i un mare buchet cu trandafiri.                                                                                                          – Eu am destule flori. Te rog dăruiește-le soției tale, i-a spus marea actriță când Loy i-a înmânat un imens buchet.                                                                           

                            
Și Loy…a urmat sfatul marei actrițe dăruind florile s