O amintire despre Alexandru Lazăr..3 ani de la plecarea lui dintre noi? Neologismele bată-le vina!           Terminasem Institutul de Teatru în, oho. 1961 şi, împreună cu alţi patru colegi, plecasem la teatrul din Piatra Neamţ, proaspăt înfiinţat, atraşi de promisiunile generoase ale directorului teatrului. care se angajase să ne dea salarii grase, roluri grase, case şi neveste... grase! Eu si Sandu Lazăr am plecat primii. Nu-mi dau seama cum ne-am apropiat. Era mai mare ca mine. Era serios. Nu bea şi nu se fălea cu performanţe bahice,. Mult mai citit decât mine, găsisem în el, în timpul studenţiei, un sprijin pentru multe din ideile care-mi bântuiau mintea. Era mare amator de cărţi şi de fete., având o listă impresionantă de cuceriri. De asemenea, era un entuziast organizator de reuniuni şi gazete de perete. Dându-i crezare (directorului), amândoi, am plecat imediat la Piatra şi în legănarea trenului, am făcut planuri despre ce piese şi ce roluri vom juca.. Aveam tot viitorul în faţă... - Repetiţiile cu piesa în care veţi juca vor începe mai târziu. Mergeţi să vă luaţi apartamentul în primire. E gol. Am să dau telefon la Spital să vă aducă paturi… Luaţi legătura cu colegii, vizitaţi închisoarea care se află pe strada Libertăţii şi când vi se va face foame mergeţi şi mâncaţi în contul meu, la “Garofiţa”, iar mâine veniţi să vă luaţi salariul, ne-a spus directorul teatrului când s-a trezit cu noi în biroul lui. Noi însă am intrat într-o librărie care se găsea chiar în clădirea teatrului şi mare mi-a fost mirarea să descoperim într-un raft o carte pe care nici în visurile noastre cele mai frumoase nu speram să apară: Dicţionar de Neologisme !                      Am avut amândoi o emoţie puternică Am început să-l răsfoim. Erau acolo toate cuvintele misteriose pe care le foloseau în timpul prelegerilor profesorii noştri de la Institut, al căror înţeles doar îl bănuiam şi pe care le căutasem în zadar în dicţionarele existente. Am cumpărat fiecare câte un exemplar şi, escortaţi de portarul teatrului, am plecat la locuinţa care ne fusese destinată.  Apartamentul se găsea într-un bloc nou construit pe malul unui râuleţ cu un nume ciudat: Cuejd. Avea trei camere, bucătarie, baie, însă nu era gol și plin de... praf. Am împrumutat de la vecini o mătură, un bec, un ciocan, nişte cârpe, o găleată şi ne-am apucat să facem curăţenie. … Într-un târziu, sosind de la spitalul din apropiere paturi şi saltele, am despachetat valizele, am făcut duş şi, lungiţi fiecare într-un pat, pe salteaua fără cearceaf, ne-am apucat să răsfoim dicţionarul pagină cu pagină. Am găsit, cu explicaţiile de rigoare, paradigmă, unul din cuvintele preferate ale profesorului de istoria teatrului, Horia Deleanu, care, în ignoranţa noastră ne închipuiam că ar înseamna ceva jignitor şi atunci când vream să luăm în băşcălie pe cineva îi spuneam: „Paradigma dracului!”. Acum însă descopeream că de fapt însemnă: „model”! Am găsit şi pe faimosul indimenticabil, care atunci bănuiam că s-ar traduce prin ceva bun de mâncat, de mestecat, şi nu „de neuitat”, cum constatam acum. Erau acolo şi misterioasele apodictic („convingător”), Miscellanea („Rubrică într-o revistă cu conţinut variat”) precum şi encomion („cuvântare sau poezie de laudă”), fastidios („plicticos, anost”), morfogeneză („proces de formare a structurilor morfologice ale unui organism”), mefienţă („neîncredere”), Ibidem („În acelaşi loc”), palimpsest („pergament răzuit”), astuţie („viclenie”), cărora noi, necunoscând limbile franceză, italiană sau latină de unde proveneau (am învăţat în şcoală multă rusă, cântând, şi puţină germană), le atribuiam sensuri care de care mai abracadabrante. Ca nişte copii ne bucuram să găsim, cu explicaţiile exacte şi irefutabil („Care nu poate fi respins”) şi infatigabil („neobosit, zelos”) pe care le întrebuinţa des profesorul de limba română, Mircea Mancaş, iar nouă, inculţilor, ne stârneau un râs grobian. Am descoperit că ludic înseamnă „joc” şi lubric, „obscen”, iar noi credeam invers. Am găsit şi cele două cuvinte aproape magice, comprehensibil şi incomprehensibil, pe care le exersam la orele de tehnica vorbirii. Acum descopeream cu uimire cât de uşor este de înţeles, neînţelesul! „La lumina becului improvizat am avut ambiţia, nebună, de a parcurge fiecare pagină, a dicţionarului. e…. - Uite ce am găsit aici, a strigat, la un moment dat, după miezul nopţii Sandu: futil! Înseamnă neserios, frivol. Ştiai? Nu ştiam. Faptul că luam cunoştinţă de cuvintele futil şi futilitate, care se cam asemănau cu cele ce desemnau în argou un act sexual, ne producea o veselie de nedescris, alungându-ne somnul, care până la urmă totuşi, spre dimineaţă, ne-a cuprins. Ne-am trezit, după ora douăsprezece, cu un gol în stomac. Ne-am dus la teatru ca să ne luăm salariul, cum ne spusese directorul, dar am avut altă surpriză: nu fuseserăm trecuţi încă pe statele de plată. Adevăratul nostru salariu trebuia să-l luăm la chenzina următoare. Directorul s-a dovedit dacă nu infatigabil sau incongruent, sigur trombonist. Flămânzi, ne-am îndreptat spre restaurantul „Garofiţa”,  însoţiţi de câţiva colegi, care ne-au împrumutat cu bani pentru că directorul s-a dovedit că era un cacealmist irefutabil, potrivit să joace Mincinosul, lui Goldoni. Eram curioşi şi unii, şi alţii să ne cunoaştem. Am mâncat  şi am băut mai multe rânduri de halbe de bere, după care am început să ne uităm curioşi la unii la alţii. Ne-am împrietenit repede povestindu-ne unii altora tot felul de întâmpări. Noi ne făleam cu succesul spectacolelor cu care absolvisem, „Centrul înaintaş a murit în zori” şi ”Steaua fără nume”, care pur şi simplu ne aruncase în viaţa teatrală, iar ei ne puneau la curent cu situaţia dezastruoasă în care se găsea teatrul la care tocmai poposiserăm, avertizându-ne că cel mai inteligent lucru din partea noastră ar fi să plecăm cât mai repede… Diferenţa dintre ce visasem şi ceea ce găsisem, noaptea nedormită, precum şi cele câteva halbe de bere au făcut ca asupra noastră să se abată brusc un val de tristeţe.. De-abia atunci realizam ruptura care se produsese în viaţa mea… Noii noştri colegi, observând schimbarea mea de umoare, l-au întrebat pe Sandu ce se petrece cu mine şi dacă nu cumva sunt bolnav. - E un tip futil, le-a explicat Sandu cu glas scăzut şi dramatic. - De unde i se trage? au fost ei curioşi să afle, neînţelegând ce înseamnă „futil”.                                        - A căzut în paradigmă! Când cazi în paradigmă, uitaţi-vă la el, palimpsestul e gata, şi-a continuat Sandu gluma, făcând un gest de tăiere în regiunea gâtului…                                                                                             - Adică se… duce… atât de tânăr, s-au mirat colegii plini de compasiune. - A fost fastidios ani de zile. S-a molipsit de mefienţă şi asta, dacă n-o tratezi la timp….                                                                                                         - Am auzit că e groaznică, ne-au explicat noii noştri colegi. Nu se poate face nimic? - Ba da, dar nu vrea, că este şi apodictic… - Apodictic… asta nu cumva e….                                                                                                  - Sigur că aia e. Şi când e aia… miscellanea e în floare… Aici e grav de tot. A început cu un simplu encomion, la care n-a dat importanţă, neglijând să meargă la medic.                                                                       - Şi el ştie, au întrebat colegii sufocaţi de emoţie? - Nu ştie, le-a spus Sandu în şoaptă. Dacă ar şti, ar face imediat ibidem total.                                             - Se ia cumva? a întrebat muncit de gânduri negre unul dintre ei, care părea cel mai interesat de povestea asta, căruia colegii îi spuneau Pâiniţă, un bărbat matur, dar privirea candidă arăta o naivitate înnăscută şi o… ignoranţă lingvistică desăvâ  - -                       -Numai după ce se instalează morgogeneza, a răspuns Sandu                               - Nu cumva acum e instalată? a întrebat panicat.                                                                        - Numai D-zeu ştie, a decis Sandu. Eh, vedeţi, e astuţios în ultimul grad.                                                                                                                , dar deocamdată umblă, vorbeşte, mănâncă…                                                               - Şi cu femeile cum e, a mai vrut să ştie Pâiniţă ,                                                           Cu femeile e de speriat. Nu ştie cum să scape de ele. Au simţit că are un falus enorm. Mai pe româneşte e foarte dotat jos, înţelegeţi?                                     - Adică are daravelă mare. Cum să nu-nţeleg? Dar chestia cu femeile e cu două tăişuri. De unde şi vorba veche: Fu…, fu…, dar plăteşti! Eu, plătesc două pensii alimentare.                                                                                                 -Am aflat lucruri grozave despre tine, mi-a spus îmbrăţişându-mă, Pâiniţă. În zilele următoare ne-am împrietenit. Era o fire blândă, doritor să aibă parteneri de conversaţie şi de băutură.. Peste câteva săptămâni o repetiţie cu ”Nota zero la purtare”     de V. Stoenescu şi O. Sava, în care am debutat toţi cinci (Ioana Manolescu, Cătălina Murgea, Traian Stănescu, Alex Lazăr şi subsemnatul). Având o mică ciorovăială cu un coleg, Pâiniţă, vrând să aplaneze lucrurile, l-a luat deoparte, pe cel cu care mă certam, şi ia spus în şoaptă ceva, făcîndu-l pe celălalt să se calmeze şi să mă îmbrăţişeze                                                                                           - Lasă-l, are o chestie nasoală ce-i zice astuţie şi în curând o să mierlească că este contaminat de futilitate, am aflat, mai târziu că-i spusese.

Fragment din Volumul ”Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”de Candid Stoica

Deschidere de stagiune la Teatru Național: EXIL      

 Spre  mirarea  iubitorilor  de teatru scris de autori români, Teatrul Național din București își deschide stagiunea cu  o piesă  a unui dramaturg român, (care declară că trăiește la Paris) ceea ce nu s-a mai întâmplat cam de mult timp.   Spectacolul Exil de Alexandra Badea (regizat tot de ea)   a succitat deja discuții și controverse, (chiar după primul spectacol) unii cronicari categorisind piesa și spectacolul drept detetestabil, iar alți găsindu-i calități cu totul deosebite, atât în ceace privește  scriitura cât mai ales  realizarea spectacolului.  Și cu ocazia asta s-au devoalat 2 sisteme ca un dramarg român să fie jucat la Teatrul Național. Ori să piardă un text într-un taxi și să-l găsească d-l Caramitru (cazul piesei ”Dumnezeu se îmbracă la second hand”,,,), ori să învețe în România,  apoi să plece la Paris și revină cu o piesă direct pe scena Teatrului Național.                                                                         Piesa „Exil” de  Alexandra Badea care a generat un spectacol de trei ore este de fapt o reconstituie, într-o cronologie neregulată, o imagine a unei familii alcătuite din trei generații, rememorând, fragment cu fragment, experiențele care i-au marcat existenţa: comunismul, post-comunismul şi, mai ales, exilul se scrie în caietul program.

Dar evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum căutarea identității, istoria, adaptarea, vina etc Personajele Alexandrei Badea, indiferent că sunt stabilite în Franța sau rămase în țară, descoperă în ele o neliniște ascunsă, o bănuiala a unei trădări în trecutul familiei, caută punctul de unde a pornit totul și încep de aici o cale de înțelegere și reconstruire a unei noi vieți .                                    S-au mai văzut piese  cu o acțiune complicată care să dureze 3 ore  dar în cazul de față supără, enervează multe lungini inutile care nu aduc nimic nou acțiunii, care lâncezește, dându-i posibilitatea spectatorului să caște nestingheri și care așteaptă în scaun fapte revelatoare despe....EXIL punându-și întrebarea cum este posibil ca peste patru milioane de români să trăiască în...EXIL? Tema a fost atinsă de mai mulți scriitori atât în roman, cât și în teatru ca de exemplu Horia Vintilă în cartea sa „Dumnezeu s-a născut în exil”. Au mai  scris despre ea  dramaturgi ca Saviana Stănescu, Mircea M. Ionescu, Matei Vișiniec, Alexandra Ares, Georgre Astaloș (Un volum intitulat:Exil), etc Cine va căuta în însă în scritura teatrală  o soluție, desigur nu o va găsi, autoarea ferindu-se să se exprime în acest sens. Pentru ea până la urmă exilul există în fiecare dintre noi, se poate citi printre replici. Alexandra. Badea încearcă cu acest spectacol o combinație ce o crede ingenioasă între teatrul reportaj și bildungsroman și explorează mai puțin viața de exilat din Franța (așa cum probabil mulți spectatori au așteptat și poate au fost dezamăgiți). Exilul ei sondează doar rădăcinile sufletești ale emigranților Ema și Vlad (interpretați de Ada Galeș și Emilian Oprea) dar fără adevăruri revelatoare: Ema (Ada Galeș) fiind mai mult preocupată să înregistreze filmic reacțiile  interpreților cât și ale publicului. Ceea  ce totuși face spectacolul atractiv este până la urmă calitatea interpretări actorilor majoritatea tineri din echipa Teatrului Național, dar scene extrem de emoționante produc Ana Ciontea și Diana Dumbravă.                                                                                                  Lumea teatrulul e plină de exilați celebri: Liliana Tomescu, Melania Cârje, Dinu Ianculescu, Dan Nuțu, Marieta Luca, colegul meu Vasile Gheorghiu. Regizorii Petrică Ionescu, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Vlad Mugur Eu am scris o piesă despre un actor în plină celebritate, Mircea Șeptilici, care a avut 2 tentațive de fugă în exil, ultima finalizată cu succes, piesă  refuzată de Teatrul Național și de Teatrul de Comedie. De, nu veneam de la Paris! O parte din publicul dezamăgit astepta ceva adevărat despre ce i-au făcut pe acești oameni celebri să părăsească România și nu a găsit în Exil al Alexandrei Badea mai nimic...care să le lămurească tema din titlu, de aici dezamăgirea multora.

 

22. 09.2022                                             Candid Stoica

 

 

 

 

 

 

Dragoste şi corupţie

Spectacol-lectură de Candid Stoica

 

Teatrul de comedie – Sala Studio din Bucureşti, în cadrul Cenaclului Dramaturgilor, Dragon 2 se prezintă piesa-lectură Dragoste şi Corupţie de Candid Dumitru Stoica.

Se aude gongul, spectacolul începe.

Decorul simplist, două birouri şi câteva scaune, în dreapta scenei, aşezat pe un scaun pliant, Candid, răsfoia scenariul şi, din când în când, privea pe sub ochelari, parcă număra cu privirea spectatorii, la un moment dat se auzeau replici, când din sală, când din platou, m-am pierdut puţin până m-am lămurit ce se întâmplă, cert este că am ratat vreo doi actori, neputând să-i depistez printre rândurile din sală din cauza ocupării în totalitate. O piesă lectură, ce-i drept, dar la cum arăta sala eram convinsă că particip la o premieră susţinută la Teatrul Naţional.

Schimburile de replici continuau ca o furtună, apoi totul s-a mutat pe scenă, unde primarul Vasilescu (Bebe Cotimanis) purta o conversaţie aprinsă cu secretara Elvira Surdu (Monica Davidescu), între primar şi secretară povestea de iubire părea cam expirată, în afară de rodul iubirii, un copil, însă nerecunoscut legal de către şef. Subiectul fiind veşnic acelaşi, idila cu secretara care devine amantă şi mâna dreaptă a şefului necesară în orice situaţie stânjenitoare, gata oricând să îşi apere scaunul, şeful şi reputaţia, ca o leoaică. Un zvon s-a împrăştiat ajungând la urechile unora despre casele oferite de municipalitate persoanelor nevoiaşe, totul gratis.

Un gratis costisitor, care nu aduce întotdeauna şi certitudinea unei locuinţe. Universul şi planetele nu se aliniază politic benefic pentru muritorii de rând. Replici spumoase, personaje alese cu grijă de scenaristul şi autorul piesei, respectiv Candid Stoica, dând parcă o încărcătură aparte piesei doar prin simpla apariţie a actorilor pe scenă.

Impozant, baritonal şi cameleonic, marele actor care aduce strălucire pe orice scenă a teatrului românesc, Bebe Cotimanis (în rolul primarului Vasilescu) îşi joacă parcă rolul carierei alături de marea doamnă a scenei, graţioasa Monica Davidescu.

 Monica Davidescu trece inimaginabil prin toate stările unei femei încercate de viaţă, şerpuind cu sau fără sprijin prin hăţişurile indiferenţei, în căutarea dragostei şi statorniciei. În peisaj apare şi Tudorică Bragadiru, actorul sărac (jucat de Mircea Constantinescu), fără casă, trăind în concubinaj şi având un copil abia născut, tăind sub acelaşi acoperiş cu socrii, la periferia Bucureştiului, făcând zilnic naveta către teatru, află la rândul său din surse sigure că la primărie se dau case gratis. Împrumutând bani de la colegi şi prieteni, strânge 5000 de euro, pe care îi pune într-un plic cu gândul să-i „doneze”, de fapt este şpagă în schimbul unui loc favorabil pe lista de priorităţi. Printr-o împrejurare regizată, plicul cu bani aterizează în sertarul primarului pentru mai marele codoş din partid, cel care împărţea, făcându-şi parte. Deloc surprinzător apare şi o tânără jurnalistă, Cristina Constantinescu, având dreptatea în vârful peniţei, cere socoteală primarului despre unele nereguli, intră în biroul acestuia precum un uragan, apoi, după câteva momente şi replici contradictorii, iese precum un vând călduţ de primăvară. Aici autorul piesei, Candid Dumitru Stoica, ne induce în subconştient acea stare de intimidare intelectuală în care tinerii jurnalişti vor sfârşi cu stiloul în mână, dar fără cerneală din cauza rechinilor versatili, iar adevărul se va odihni undeva, într-un dosar prăfuit.

Apare şi mafia parcărilor, o doamna guralivă, un personaj colorat, o florăreasă fără studii, dar dornică de afaceri prospere, vrea şi ea o casă pentru fiica ei aflată în Germania, trebuie să aibă şi fata unde se repatria. Cu sacoşele pline cu daruri, reuşeşte să intre fără programare până în antecameră, împărţind atenţii de la portar până la secretara, încercând să-i distragă atenţia, îi prinde mâna cu forţă, ghicindu-i în palmă despre noroc şi viitor, doar-doar i se va deschide drumul de trecere spre biroul primarului pentru o înţelegere cu câteva zerouri. Doina Ghiţescu, căci despre ea este vorba, ne zugrăveşte un tablou imaginar greu de uitat.

Andrei Necula (Denis Vasilescu, fiul primarului) ne aşterne pe o tavă de argint relaţiile sale cu interlopii, puterea banului şi a pumnului, despărţind astfel două lumi, dar, în acelaşi timp, unindu-le într-un haos de lăcomie.

Aceiaşi monedă versatilă joacă şi marea doamnă a scenei, Florentina Tănase (Marga Vasilescu, soţia primarului), senzuală, elegantă şi enigmatică, lasă impresia unei femeii puternice, care, îi cunoaşte prezentul dar şi trecutul amoros al soţului, continuând să convieţuiască cu acesta într-un „ménage à trois” doar pentru confortul financiar. La rândul ei  întreţine un amant mai tânăr, aşa încât balanţa amorului să nu şchiopăteze.

Un scenariu bazat pe realitate, în care faptele se succed vertiginos, nelăsând timp pentru comentarii, ci doar pentru hohote de râs şi ropote de aplauze

Deliciul cu trimiteri subtile face din Petre Moraru (astrologul Gherase Iftoc) omul cu mintea luminată, care încearcă să prevină un dezastru mondial cu invenţiile sale, un al doilea Mesia, însărcinând-o pe secretara primăriei cu funcţia supremă de „Salvatoarea omenirii”. O discuţie interesantă doar pentru urechile desfundate. Piesa se încheie cu fuga primarului în străinătate, grijuliu pentru agoniseala ilicită, nu uită nici valiza cu bani. Descinderea organelor de control (Adrian Fetecău şi Daniel Torje) la primărie se întâmplă mult prea târziu, o mică greşeală de coordonare, iar gaura de 600 de milioane de euro poate trece neobservată în catastiful cu pierderi administrative.

A fost o trecere în revistă a unei piese de teatru-lectură, scrisă de Candid Dumitru Stoica. După spectacol, au luat cuvântul: Dinu Grigorescu, Ion Chelaru, Adrian Fetecău, Prof. Vlad Leu, Radu F. Alexandru, Sebastian Ungureanu, Aneta Pioaru, Crina Bocşan Decuseară, Wilma Wilma şi, nu în ultimul rând, Marilena Dumitrescu, aducând laude venerabilului scriitor, actor şi dramaturg Candid Dumitru Stoica şi de-o potrivă actorilor implicaţi în spectacol.

 

Coca Popescu jurnalistă

 Părinți și copii la Teatrul Național

 

Romanul  lui Turgheniev „Părinți și copii” apărut în 1862 a avut mare vogă la timpul respectiv impresionând profund generații de tineri cititori...Scris la Paris despre nihilismul rusesc, curent astăzi aproape dispărut, de fapt o poziție filozofică care susținea negarea radicală a oricăror sistem de valorie            Prestigiosul dramaturg  Brian Friel (decedat la 86 de ani în 2015) numit și „Cehov al teatrului Irlandez a dramatizat romanul   oferind teatrelor și mai ales publicului un text  de mare încordare întelectuală iar regizorului Vlad Masaci și implicit trupei Teatrului Național la final de stagiune, realizarea unui excelent spectacol tensionat, amplu  cu multe realizări actoricești, de trei ore și jumătate. O distribuție amplă cuprinzând actualele capete de afiș ale teatrului într-nu decor care folosește insalația tehnică cu care e înzesrată scena ne prezintă ca o frescă viața unor intelectali ai Rusiei secolului 19-lea. În ”Părinți și copii” autorul se oprește asupra conflictuluii dintre viziunea idealistă a vechilor generații și niihilismul tinerertului, doctrină, ideologie care începea să se răspândească în cercurile intelectualități ruse. Protagonistul cărții și implicit al dramatizări Bazarov-omul nou de acțiune, tribunul idealurilor celor tineri este de fapt un tip brutal, arogant și lipsit dr maniere care neagă orice autoritate  reclamând inutilitatea artei. Mai toată distribușisa începânc cu Mihai Călin, Alex. Potocean, (un un actor tot mai frecvent pe scenele teatrelor din capitlă, Richard Bovnoczi, Tomy Cristin, Diana Dumbravă întregesc o distribuție  compactă care reușește fiecare în frlul să să ne ilustreze, bineînțeles, cu ajutorul inspirat a regiziorulul lumea descrisă de autor, desigur astăzi dispărută

                                                                                                         

 

O încercare de resuscitare

a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”

Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” a fost încă de la începuturile sale un teatru extrem de popular, gustat de aproape toate categoriile sociale. Pentru marele public care venea să se distreze ascultând melodii  la modă, cuplete îndrăznețe, dar mai ales să vadă dansatoare sumar îmbrăcate, era o desfătare și în ultimă instanță o ... defulare de la grijile și necazurile vieții obișnuite... Urmaș al celebrele spectacole ale lui Const. Tănase, rămase în legendă, teatrul de divertisment cu timpul s-a modernizat, încercând să imite în spectacolele  sale pe cele de pe Brodway sau pe cele ale celebrului cabaret parizian „Moulin Rouge” sau cele prezentate de Bruno Cocatix, la sala Olimpia din Paris (unde a evoluat și Stela Popescu).

În epoca comunistă teatrul de revistă a luat forma teatrului satiric de estradă, la spectacolele cărora regimul, cenzura închidea ochii la atacurile nevinovate la adresa chelnerilor sau frizerilor care lua bacșis, a celor care consumau alcool și bineînțeles se criticau anumite furtișaguri mai mici sau mai mari. Capul acestor îndrăzneli era marele actor și cupletist N. Stroe, care a adus pe scenă un spectacol ce părea pe vremea aceea destul îndrăzneț: Fără Mănuși, care se mai ocupa și de a anuminte dereglări de morala proletară.La fel s-a întâmplat și cu marele comic Mircea Crișan din ake cărui texte teatrul C. Tănase trăieșt și astăzi

Haine strălucitoare, lumini orbitoare, sunete maxime scoase de boxe de mare capacitate, multe paete, cortine colorate aurii, argintii și actori cu înfățișări agreabile capabili să cânte și să danseze melodii la modă.... și multe, dansatoare cu picioare neapărat lungi, aproape goale, cu sânii evidențiați de sutiene minuscule, care le acoperea din când cu mari evantaie confecționate din pene de struț, după moda celebrelor cabarete pariziene și bineînțeles nelipsita scară strălucitore pe care coboară lasciv recitând sau cântând divele spectacolului. A fost o vreme când  extraordinarii artiști ca Stela Popescu și Alexandru Arșinel - pe texte acide scrise de Mircea Crișan și M. Maximilian și alți nenumărați textieri (N.Kanner, Eugen Mirea, Aurel Felea, Jack Fulga, F. Firea și N. Stroe însuși), care atacau unele aspecte ale noul regim proaspăt înstalat după evenimentele din  Dec. 89.

Dar, la un moment dat, teatrul a intrat într-un con de umbră și nu trăia decât din zestrea trecutului, noii directori neavând apetitul marilor spectacole originale și nici posibilitatea de a aduce de a crește artiști cu renume, cu real talent pentru teatrul de revistă.

Actualul spectacol intitulat: „Asta la Revistă” ‒ regizat de Cezar Ghioca, pe texte semnate de Sorin Petrescu, Mihai Maximilian, Claudiu Pop și Cezar Ghioca ‒ e o încercare meritorie de a resuscita spectacolul de revistă clasic. Cristian Simion și Nae Alexandru fac prezentări și spun cuplete mai noi și mai vechi, cu real aplomb,  cucerind aplauze la scenă deschisă.(bune și talentate achiziții)  Iese în lumina reflectoarelor, într-o apariție vivantă, cu humor și antren Oana Ghioca (o foarte bună achiziție)

O surpriză extrem de plăcută este apariția în rol de mare vedetă a unei actrițe de dramă, Liliana Mocanu (vedeta serialului „Las Fiebinți”) care, în cele patru monologe pe care le spune, reușește să creioneze cu real talent patru personaje diferite, recognoscibile, făcând dovadă că poate deveni un star de succes al  teatrului de revistă . Felicitări din toată inima.

 Finalul spectacolului a fost exploziv, plin de ritm și antren, susținut de doi profesioniști de marcă: Ovi Jacobsen  și Iulia Mayaya din Iași (care a câştigat în urmă cu ani al doilea sezon al emisiunii Vocea României, fiind activă în muzică încă din anul 2000). Cu o voce amplă bine timbrată cu o mișcare a corpului vioae, amintind de de celebra Tina Turner, a obținut  aplauze binemeritate.

 Orchestra a fost condusă cu aplomb și profesionalism, umplând pauzele dintre tablouri, de Dan Dumitru și „a mișcat” balerinele de la stânga la dreapta și uneori le-a întors și cu „spatele” Cornel Popovici, iar decorul și costumele au purtat semnătura scenografei Ana Iulia Popov.

Îi urez d-lui Ghioca succes în continuare, totuși... neputând să nu mă întreb: undeși de ce nu mai sunt marii artiști ca odinioară?

18. 06. 2022                                                                                   Candid Stoica