Fraterniteatru

Caricatura românilor din "Aferim!"

Cornel Nistorescu

M-am bucurat când am auzit de Ursul de Argint câştigat de Radu Jude cu ”Aferim!”. Nu prea sunt dese premiile cu care ne alegem prin lume. Nici în arte, nici în sport şi, cu excepţia muzicii clasice, nici în muzică. Filmul ce ne mai îmbucură cu câte o veste bună, chiar dacă amorul artei cinematografice din România este încă departe de amorul spectatorilor. Aşa că am urmărit ştirea şi tot ce a venit pe lângă ea după festivitatea de decernare a premiilor de la Berlin. Primul lucru care m-a surprins a fost aerul oareşcum teleleu al regizorului Radu Jude. Într-o sală la patru ace, la papion şi frac, la mare ştaif, la cel mai important eveniment de film al Germaniei, un premiat român urca pe scenă de parcă venea de la spălatul maşinii sau de la un greblat în grădină. Am înţeles repede gestul ironic, oarecum polemic (deşi asistenţa de acolo merita toată consideraţia exprimată conform canoanelor impuse de moment). Radu Jude se voia altfel şi modest, de pe stradă, cu un dress code al cotidianului sau al sictirului. De altfel, şi discursul său de la primirea premiului a fost cam în acelaşi stil. Oareşcum şugubăţ şi în dorul lelii, trecând ca un maxi taxi pe lângă staţia în care aştepta ocazia unei scurte profesiuni de credinţă.
Am trecut peste toate, cu gândul la film. La urma urmelor, Radu Jude putea merge la gală şi în pantaloni scurţi dacă ar fi semnat o capodoperă. Din păcate, Radu Jude este departe de metaforă cum este departe şi de un papion sau de un frac. Nici una, nici alta nu i se potrivesc. Discursul său are doar ironie şi sictir, băşcălie românească în toată regula şi o anume plăcere a naraţiunii. Se simte la acest regizor tânăr o aplecare spre poveste, spre istorioară, spre personajul aparte, într-o ureche.
Nu fac parte dintre cronicarii de film şi nici dintre teribiliştii consumatori de înjurături şi vulgarităţi (o adevărată pacoste adolescentină prin piese şi filme fără prea multă substanţă şi cu miză mică). Textul acesta nu depăşeşte ambiţiile unui comentariu de spectator. Poate să laude critica germană cât vrea acest ”Aferim!” şi să-i mai dea un Urs sau doi. Premiul de la Berlin poate fi trecut chiar între performanţele notabile ale filmului românesc. Dar pentru mine ”Aferim!” tot acolo rămâne. Un film premiat mai degrabă cu un strop de ironie şi din compasiune pentru soarta ţiganilor decât pentru valenţele sale artistice.
”Aferim!” are actori de talent, are secvenţe etnografice expresive doar pentru sălbăticia din Ţara Românească a începutului de secol XIX şi descrieri pitoreşti (unele rău de tot după ureche). Uneori decorurile sunt de efect, deşi sărace şi trase din pensulă, iar ţiganii şi iarmaroacele lasă să respire aerul de butaforie, de tuşă groasă.
Povestea lui Radu Jude e simplă. Un zapciu e trimis de boier după ţiganul care i-a cocoşit nevasta. Zapciul îl prinde, îl aduce iar boierul îl ”castrează”. O istorioară de spus la o masă într-un han. Nimic mai mult, mai ales că trecerea prin epocă este mai degrabă un pamflet decât o reconstituire. Iar alb-negrul folosit în această poveste este mai mult pentru ”culoarea” epocii decât pentru inexistentul tragism al personajelor.
Ideea folosirii perlelor de literatură populară şi includerii unor secvenţe din antologiile de paremiologie nu este rea. Din păcate, perlele de limbă se bat cap în cap cu grosolăniile şi cu înjurăturile. Uneori sunt minunate, alteori se potrivesc ca nuca în perete!
Exact aici se vede şi cârpeala filmului. Dintre antologii şi carte de tezaur, cel nepriceput şi cel grăbit încurcă nestematele cu grosolăniile şi înjurăturile.
Şi ce iese? Mare brânză cu tichie de mărgăritar!