NICHITA STĂNESCU

Aniversare Împlinindu-se 82 de ani, de la plecarea din rândurile noastre a marelui poet Nichita Stănescu, care avea obiceiul să stea mereu la taifas  cu Îngerul, și mai ales cu leoaica tânără, Iubirea, care încă din timpul vieții devenise o legendă, a  poetului care e poet toată ziua și toată noaptea, poetul generos care răspândea cu nonșalanță zeci, sute  de poeme fără să-i pese dacă vor fi interzise,  dacă vor fi declarate geniale sau nu, în frumoasa și primitoarea sală a Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru                                                                a  fost prezentat un interesant și insolit  spectacol, Dreptul la timp, de fapt un recital de poezie și muzică susținut de actrița Isabella Drăghici și  de flautistul Ștefan Diaconu. Spectacolul având la bază unele din cele mai cunoscute poeme ale marelui poet, folosindu-se de simboluri unele absconse, altele destul de străvezii cum ar fi muzicianul flautist reprezentând  conștiința poetului, iar actrița devenind întruparea acesteia, poezia însăși, recitalul a adus pe scenă în câteva secvențe  elocvente tensiunea creatoare. specifică poetului, lirica lui fiind denumită de unii critici ....poezia poeziei    

”Desprinse de poet sau unite cu el, poezia și muzica gândirii creatorului se împletesc într-un joc ce se constituie drept fir conducător al spectacolului. Neconvenționalul spectacular îmbină cuvântul și necuvântul, sunetul și tăcerea, mișcarea scenică și tensiunea statică, ilustrând prin secvențe înlănțuite câteva teme esențiale din lirica stănesciană: iubirea, timpul, si moartea”, se scrie în prezentarea spectacolului pe site-ul ICR. Protagonista captivantului spectacol Isabella Drăghici (n. 1977, Medgidia), e actriță, poetă și prozatoare,  licențiată a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. În plus a absolvit masteratul  Studii religioase – texte și tradiții la Universitatea București și este, în prezent, doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea București, în domeniul Antropologia artei, cu o cercetare privind raportul dintre sacru și arta teatrală. Este autoarea unui volum de versuri, laureată a numeroase concursuri de creație literară. Dincolo de toate aste este o excelentă acriță, cu un glas profound capabilă de interiorizări surprinzătoare dar și exteriorizări care se manifestă printr-o gestică plină de magia semnelor. Deoarece  teatrul este pentru ea un mister iar ea, actrița este o oficiantă. Este o enigmă pentru mine, de altă natură, cum o artistă atât de complexă cu o prezență strălucitoare, eclatantă cu un chip care amintește de marile actrițe ale ecranului Ingrid Bergman sau Greta Garbo, nu a găsit  încă o întrebuințare pe scenele mari ale teatrelor din capitală . Dar este o altă poveste care s-ar putea traduce cu intrebarea, cum se poate pătrunde cinstit și cu talent în teatrele din românia, fără să faci parte dintr-o gașcă, sau fără să dai șpagă?            Unde sunt, unde s-au dus concursurile de altă dată care între timp au devenit castinguri trucate?                             Partenerul ei Ştefan Diaconu (n.1990, Rădăuţi) absolvent al Facultății de Interpretare și de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală, specializarea dirijat orchestră devenind colaborator  al Filarmonicii George Enescu și masterand al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti,  cântând pe un flaut Muramatsu, a secondat-o pe Isabella Drăghici atât cu prezența cât și cu sunetele miraculoase ale instrumetului său.

O impresie puternică vecină cu perplexitatea a lăsat împărțirea de către protagonistă a unor pietre  pe care erau scrise panseuri ale poetului, deși el n-a excelat prin ziceri care să rămână posterități ca Cezar, Cicero, Monaigne, Galileu, Oscar Wilde, Iorga, Contele de Sans Germain, Marchizul de Sade, Sadoveanu cu lumina lui care vine de la răsărit, Gabriel Liiceanu cu teribilul său apel pentru lichele sau chiar Adrian Năstase care după încercarea ratată de sinucidere, ar fi declarat: ”după ce am tras am simțit o arsură puternică în zona gâtului”… Mai nimerit, cred ar fi fost dacă pe fragmentele de bazalt sau cremene ar fi fost scrise câteva din versurile sale memorabile, învățate de adolescenți când voiau să cucerească o fată, ca de exemplu….”Spune-mi dacă ți-aș prinde- ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului / nu-i așa că ai schiopăta puțin, după aceia / de teamă să nu-mi strivești sărutul?”sau  

”Mai lasă-mă un minut / Mai lasă-mă o secundă / mai lasă-mă o secundă, un fir de nisip / Mai lasă-mă o briză, o undă”                                                             Atunci spectatorul obișnuit în mod sigur al fi luat pietroiul sau pietricica acasă, ar fi pus-o pe televizor sau calculator și după ce  textul i s-ar fi întipărit în memorie ar fi spus satisfăcut: piatra asta e de la Nichita! Și va trăi mai departe liniștit în cap cu imaginea  luminoasă a poetului care s-a sfârșit în crugul vieții, la nici 50 de ani…                           Deși s-a rugat atât de frumos să mai fie lăsat în viață, stiihiile care îi bântuiau sufletul însă s-au împotrivit, n-au  mai vrut să-l lase nici măcar o…clipită .