Invierea lui Nicolae Ceausescu
Articol publicat in premiera de
LiterNet
National-ceausismul a fost acea exprimare ideologica
ce i-a permis liderului Romaniei din perioada 1965-1989 sa se departeze de
Uniunea Sovietica, pastrand, totusi, elementele de baza ale comunismului
(varianta experimentala): partid unic, economie centralizata, cult al
personalitatii liderului suprem, suprimarea libertatii de exprimare si de
circulatie in afara tarii, cenzura culturala. Acest comunism cu fata mioritica
si-a atins apogeul in anii ’80, generand, printre altele, ideea achitarii
integrale a datoriei externe a statutului roman, idee ce a condus la niveluri
de saracire si infometare a populatiei semnificativ mai avansate decat cele cu
care s-au confruntat natiunile-vecine.
Doua dintre instrumentele prin care
national-ceausismul a fost livrat in spatiul public au fost filmele istorice
ale lui Sergiu Nicolaescu si emisiunea tv duminicala „Cantarea Romaniei”.
Ambele produse culturale glorificau natiunea romana prin intermediul
voievozilor, domnitorilor si conducatorilor gen Burebista, Decebal, Mircea cel
Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae
Ceausescu. Atat in versiune cinematografica, cat si formula de show-tv, istoria
era prezentata ca un sirag de fapte musai eroice prestate de mereu-impecabilul,
inocentul, smeritul, curajosul si inteleptul popor roman in frunte cu
etern-genialii, exemplarii, dreptii sai sefi supremi. Realitatea, atat cat
putea fi ea reconstituita din izvoarele istorice, era inlocuita cu legenda,
liderii vremurilor trecute deveneau personaje mitologice, istoria isi parasea
statutul de stiinta pentru a deveni o specie a genului epic inrudita cu basmul.
Scopul final al acestei vaste operatiuni de mistificare a realitatii si de
spalare a creielor a fost cultivarea cultului-personalitatii cuplului
dictatorial Ceausescu.
Parte dintre cititorii acestor randuri isi
amintesc, pesemne, de manifestarea publica ce insotea, anual, sarbatorirea
Zilei Republicii. Pe 30 decembrie seara, televiziunea nationala transmitea un
program similar Cantarii Romaniei in care felurite ansambluri artistice prestau
in fata sotilor Ceausescu intr-un soi de ceremonial-alternativ la Craciunul ce
abia trecuse. Punctul culminant era atins atunci cand un copil in varsta de 7-8
ani, intruchipand Noul An, rostea un colind omagial sub privirile zambitoare
ale celor doi. In deplin acord cu anotimpul, uratori si urati erau costumati,
deopotriva, in alb.
In deplin acord cu ceea urma sa se intample pe
scena proaspat re-inauguratei Sali Mari a Teatrului National din Bucuresti pret
de 3 ore si 8 minute (minus pauza de 20 de minute), imparatul si imparateasa
si-au primit oaspetii, in prologul spectacolului
„Insir’te
margarite”, costumati in alb, inconjurati de fetele lor, costumate in alb.
Cele cateva zeci de minute ale primului act marcheaza nu doar unul dintre cele
catastrofale debuturi ale unei piese din istoria contemporana a teatrului
romanesc, dar si renasterea, dupa peste 25 de ani, a „Cantarii Romaniei”. Dupa
cum, cele 5 minute de dansuri populare din final re-aduc in actualitate „Tezaur
folcloric”, o alta productie TV pregnanta a epocii ceausiste.
Tehnic vorbind, am serioase dubii daca inceputul
si sfarsitul productiei „Insir’te margarite” se califica pentru ceea ce numim,
adesea prea-generos, teatru. De pilda, autorul acestor randuri nu-si aminteste
de vreo alta situatie in care cele vazute pe o scena sa devieze complet de la
subiectul piesei, cum este cazul momentelor asa-zis comice intercalate in suita
de dansuri gretos-kitschoase menite sa ilustreze nationalitatea variatilor
petitori (o colectie de sabloane muzical-coregrafice potrivita, cel mult,
pentru o serbare de gradinita emanand un patrunzator damf xenofob). Sau cum e
cazul personajului feminin sezand in picioare la stanga imparatului (Constantin
Dinulescu), avand in brate scenariul piesei, rostindu-i venerabilului actor, la
deplina vedere, parte din replici.
In afara acestor momente de pierdere completa de
sine a regizorului Dan Puric si a celor care au avizat prezentarea lor catre un
public platitor de bilet, reprezentatia de marti, 19 aprilie, a oferit
spectatorilor si o delicioasa gafa. Aiurit, pesemne, de aiureala de pe scena,
unul dintre tehnicienii teatrului a facut in asa fel, incat, pret de cateva
zeci de secunde, zona din ariergarda scenei unde dansatorii si actorii isi
schimbau costumele, sa devina vizibila in intreaga-i, impudica, splendoare din
cauza manuirii nefericite a unei cortine care avea rolul de a-i asigura
intimitatea.
Debandada nu s-a limitat la atat:
- Coloana
sonora asigurata de Alex Baisan inregistreaza dese momente cand volumul
melodiilor inregistrate e brusc coborat pentru a face audibile replicile
actorilor, pentru a fi apoi la fel de brusc crescut, intr-un du-te vino ce
da o viguroasa senzatie de improvizatie, de carpire, de rezolvare pe moment
a unor situatii neprevazute.
- Costumele
Doinei Levintza, variind intre grandomanie si mediocritate, asigura un alt
moment de comic involuntar in clipa intalnirii celor trei gineri ai
fetelor de imparat. Doi dintre ei sunt costumati in regulamentare-vesminte
nationale, in timp ce al treilea presteaza in blugi si tricou. De ce?
D-aia!
- Indiferent
de mesaj, de context, de semnificatie, actorii isi rostesc replicile cu
fata indreptata spre public, cu voce puternica (cel mai adesea),
tremuranda (atunci devine de la o chestie din amor) sau variind intre cele
doua de mai sus (Puric). In ce priveste gestica, actorii au mari probleme
in a-si purta bratele, alegand, cel mai adesea, sa si le imobilizeze
intr-o pozitie bizara, facand un unghi incert cu suprafatele laterale ale
torsului, ca pe niste accesorii perfect inutile.
- Light
design-ul prestat de Alin Popa asigura numeroase momente comice: exista
actori aflati in miscare (se alearga enorm, fara vreun rost) care isi
incep monologul la lumina pentru a si-l sfarsi in bezna, exista situatii
cand, din doua personaje statice aflate in dialog, unul e deplin vizibil,
in timp ce celuilalt i se zareste doar silueta, dupa cum exista o
psihanalizabila fobie de intuneric ce face ca scena sa nu se afle
niciodata in intuneric deplin, permitandu-le, de exemplu, spectatorilor sa
ii vada pe actori intre scene cum intra in spatiul de joc, isi cauta
pozitia potrivita si se asaza solemn pentru clipa cand reflectoarele se
vor aprinde la intreaga putere si tabloul urmator va incepe.
In ciuda acestei modalitati perfect originale de
„a lipi” actele si scenele, spectacolul sufera teribil la capitolele coerenta
si logica a actiunii, intrebari elementare de soiul „pe cine iubeste, totusi,
Zmeul Zmeilor?”, „dar Sorina?”, „ce-si doreste exact-exact de la viata
Vrajitoarea care oscileaza haotic intre fapte bune si fapte rele?”, „cum da
Fat-Frumos de Ileana Cosanzeana si de unde pana unde destinul ne-vrajit al
Sorinei e legat fix de Buzdugan-ul pe care l-a ales in stare de vraijire
malefica?” negasindu-si, pana la urma, raspuns. Pesemne ca un fragment din
caietul program e de natura sa lamureasca lucrurile:
„Am scris Insir’te margarite fara nici
un plan dinainte stabilit, fara macar sa stiu despre ce va fi vorba. Fragmente
disparate, improvizatii, amestec de scene mitologice cu actualitati rustice.
Eroii traiesc contemporani cu propria lor legenda. Nici o unitate. Nici macar
continuitatea, care creeaza cel putin unitatea de atmosfera. Exact cum nu
trebuie compusa o piesa de teatru.”
Marturisirea ii apartine dramaturgului Victor
Eftimiu si povesteste geneza primara a scrierii textului. Preschimband „Am
scris” in „Am regizat”, declaratia i-ar putea la fel de bine
apartine lui Dan Puric. O cronica mai potrivita a spectacolului sau nici ca se
putea.
Si totusi, dl Puric are un oarecare plan dinainte
stabilit. E drept, nu despre spectacol in sine, nu despre cum se cuvine el
construit pentru a semana macar a piesa de teatru, ci despre mesajul pe care e
musai sa-l transmita si despre personajul pe care e musai sa-l puna in
prim-plan. Asa dupa cum „Cantarea Romaniei” era menita sa proslaveasca
ceausescul prin intermediul mitologiei national-istorice, tot asa „Insir’te
margarite” e menit sa proslaveasca puricul prin intermediul mitologiei
national-crestine.
Basmul cu voievozi lasa loc celui cu
Feti-Frumosi, poporul roman ramane pe loc (si atunci, si acum, pur, bland,
suprem), liderul politic e substituit de cel spiritual. Puric se distribuie pe
sine intr-un rol aparent secundar si apriori negativ. Obiceiul nu e strain de
metodele lui Sergiu Nicolaescu, omologul sau din zona cinematografiei. Asemenea
Sergiu-lui, Puric are grija sa-si scrie un rol de personaj surghiunit pe
nedrept, de rebel neinteles, de periferic pe care majoritatea tampa nu e in stare sa il priceapa. In plus
fata de Nicolaescu, in acord cu mesajul sau mesianic, D.P. isi confera o aura
de martir. Se obtine, astfel, un ghiveci national-crestin-purician de toata
greata. Pe muzica de Gheorghe Zamfir („romanul absolut”, dupa cum il
caracterizeaza Puric in acelasi caiet-program). Mesajul popularizat pana la
indigestie in zecile de conferinte publice din anii de pe urma, in suita de carti, in seria
de tv-aparitii e acum preluat in toata splendoarea sa smintita de cea mai mare
scena de teatru!
Cum e posibil? Cum e posibil ca in aprilie 2015
un eveniment precum re-deschiderea Salii Mari a ceea ce se pretinde a fi cel
mai important teatru din Romania sa fie marcat de un spectacol de varietati,
lipsit de orice valoare artistica, mustind, in schimb, de nationalism si
xenofobie, cultivand in chip iresponsabil cultul-personalitatii unui
concetatean ce se viseaza g
úru al neamului? Cum e
posibil ca Ion Caramitru, omul care anunta la TVR, pe 22 decembrie 1989, fuga
dictatorului Ceausescu sa patroneze, la 25 de ani distanta, reinventarea
„Cantarii Romaniei” si revigorarea „Tezaurului folcloric”? Cum e posibil ca din
creatorul genialului „Toujours l’amour” pe nume Dan Puric sa nu mai ramana,
peste ani, decat dansatorul de step cu acelasi nume? Cum e posibil ca Teatrul National
din Bucuresti, care acum doua stagiuni omagia anul Caragiale prin cateva
montari extraordinare (
„Napasta”,
„Doua loturi”,
„Conul
Leonida fata cu reactiunea”), sa ajunga sa produca aceasta catastrofa
rusinoasa?
Dupa plecarea lui Andrei Serban, TNB n-a mai fost
niciodata reperul valoric al teatrului romanesc. Rare si cel mai adesea
intamplatoare, „varfurile” ultimelor doua decenii au acoperit cu greu
mediocritatea marii majoritati a spectacolelor produse de aceasta institutie.
Si totusi, parca nicicand divortul intre entuziasmul masselor mobilizate inspre
noile sali ale renovatei cladiri de catre exceptionala campanie de tv-marketing
si valoarea ofertei culturale a Nationalului n-a fost mai adanc.
Faptul ca sute de oameni aplauda in picioare
„Insir’te margarite” e cea mai proasta stire pe care un teatru o poate oferi
societatii pe care se presupune ca e dator sa o educe si sa o cultive. Si este
o insulta la adresa actorilor, regizorilor, coregrafilor, scenografilor,
designer-ilor de lumina si sunet, compozitorilor, creatorilor de costume,
autorilor de animatie si de proiectie video, tehnicienilor si directorilor de
teatru care inteleg sa isi faca competent si onest meseria, in conditii
financiare net inferioare, dar artistice si morale infinit superioare.
Cladirea TNB e de gasit in Piata Universitatii.
Teatrul e in alta parte!
Teatrul National din Bucuresti
„Insir’te
margarite”
Text: Victor Eftimiu
Regie: Dan Puric
Scenografie & Costume: Doina Levintza
Muzica originala: Gheorghe Zamfir
Light design: Alin PopaSound design: Alex Baisan
Coregrafie: Svetlana Zotina, Gabi Blodoi
Actori: Constantin Dinulescu, Maria Dinulescu, Dan Puric,
Carmen Ionescu, Lari Georgescu, Silviu Biris, Stefan Ruxanda
Irina Cojar, Amalia Ciolan, Afrodita Androne, Violeta Huluba
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu