Avariția  - o maladie fără leac

Din când în când teatrele lasă deoparte piesele bulevardiere, axate în special pe problemele cuplului, sau pe a unor texte clasice, remaniate după gustul  atotștiutorilor regizori și au curajul de a aduce pe scenă câte o comedie clasică sănătoasă în straiele ei originale, de care generații întregi s-au amuzat, dar au putut trage și învățăminte. Avarul nu-i o piesă ușor de îngurgitat de către un anumit segment de public, pentru care bogăția, banul, aurul a fost idealul lor de viață Cuvântul avarul a devenind de-a lungul vremii adjectiv sau sudalmă, replica „banii mei, bănișorii mei”, repetată de Harpagon cu lacrimi în ochi, a devenit subiect de parodie, iar avariția excesivă este astăzi declarată de unele centre medicale, boală psihică..                                                                                                                                      De-a lungul timpului, piesa lui Molière a generat spectacole foarte izbutite pe scenele teatrelor din România, rolul lui Harpagon oferind actorilor o partitură excelentă.

„Măi,  avarule, o să înnebunești strângând, acumulând atâtea averi!” ‒ e o replică pe care o auzim deseori pe stradă sau în unele familii.

 Și totuși, lumea e plină de strângători avizi de imense averi. Desigur că noii Harpagoni, noii Hagi Tudose (un avar autohton) nu își mai îngroapă bogățiile, nu le mai ascund sub pat sau în saltele, ci le tezaurizează la adăpost, în Bănci de mare siguranță.

Avarul în perioada postbelică s-a montat o singură dată, în 1954, la Teatrul C. Nottara, în regia lui Gherghe Jora, într-un spectacol destul de bun pentru vremea respectivă,  prilejuind actorului Constantin  Ramadan  o creație impresionantă.

 Au trecut de atunci aproape 50 de ani și niciun regizor, niciun actor, niciun teatru n-a mai îndrăznit să se apropie de Avarul lui Molière, afară de o adaptaree a piesei făcută de Cristian Juncu (regia Masaci) ....care se joacă de câțva ani la Teatrul de Comedie sub titlul Avarul Îndrăgostit.                                                                                          Și totuși  regizorul Mircea Cornișteanu se încumetă  să realizeze în 1994  un spectacol modern, folosind o traducere a lui Romulus Vulpescu, (care îi adaugă câteva cânticele)  cu o echipă de exelenți actori din care strălucește  C-tin Cotimanis în dificilul rol al lui Harpagon, realizare  transmisă  de curând de  Televiziunea Română. Actorul  atacă cu mult curaj partitura molierească, dovedind reale calități de mare actor de compoziție. Cotimanis e când vesel, când dramatic, când froce, când liric mimând chiar sentimente omenești cum ar fi dragostea pentru cineva apropiat, dar pasiunea sa pentru banii, pentru avere îi întunecă iremediabil mintea, golindu-l de orice sentiment uman, cazul  lui Harpagon pentru Cotimanis fiind închis. Este de nerecuperat. Ca și alți strângători de averi uriașe de astăzi.                         Îl secondează o echipă bine strunită de regizor, bine sudată  și bine aleasă pentru rolurile celelalte. Și George Alexandru (fiul), și Cerasela Iosifescu (fiica), dar mai ales Sorin Cociș și  Clara Voda, precum și  Petrică Popa, Ruxandra Sireteanu, Ion Porsila, Stelian Nistor, Ion Haiduc, Rareș Stoica, Daniel Constantinescu, complectează decorul într-un spectacol dulce amărui în care totul se termină cu bine, cum îi stă bine unei comedii clasice. de care  spectatorul de azi, năpădit de marile  griji ale Pandemiei are mare nevoie.

 

09.01. 2022.                                                   Candid Stoica

Apărut în Viața Medicală din 14. 01. 2022 

 

 

                            BORIS  PETROFF

De curând ne-a părăsit un impătimit al teatrului, un talent cu totul și cu totul ieșit din comun care a sfințit cu prezența lui scena ani de zile la teatrele  din Oradea, Piatra Neamț, Tîrgoviște și București (teatrul I. Creangă și Evreiesc). A fost studentul prof. A. P. Marțian și O. Cotescu absolvind IATC în anul 1964 unde a  avut colegi, printre mulți alții, pe Ion Caramitru, Valeria Seciu Rodica Mandache și Ovidiu Iuliu Moldovan....                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  Dintre zecile de personaje pe care le-a interpretat cu succes dealungul anilor, în diverse spectacole figura lui a rămas întipărită în minea copiilor și desigur și a părinților, de cea a bătrânului meșter Gepetto, cel   Cu o voce penetrantă cu reverberați de bas bariton  și un facies extrem de expresiv, cu un joc realist, simpu, nesofisticat a putut întruchipa personaje interesante, puternice, de carcter, în diverse  spectacole la mai multe teatre precum și în înregistrări radio și filme (Craii de curte veche, Balanța, Cine l-a cunoscut mai deaproape  a putut descoperi un artist inteligent, calm în situați de criză, deși orgolios, tenace, dedicat meseriei, dornic de perfecțiune și...poet! Avea  aptitudini literare. A scris scenarii pentru radio și televiz În adolescență a visatsă devină marinar dar nu a putut rezista atracției zeiței Thaliei cărei i-a închinat ulterior toată viața. Dumnezeu să-l odihnească!

19.11. 2021                                             Candid Stoica

A apărut în Viața Medicală

 Festivalul Național de Teatru ediția 2021

 

Festivalul Național de Teatru 2021 debutează cu o mare surpriză. Un spectacol realizat de Teatrul Național din Craiova, cu un text în premieră care are un titlu neobișnuit, Inimă și alte preparate din carne, semnat de un scriitor aparent cvasinecunoscut marelui public de teatru, regizat în stilul său caracteristic de Radu Afrim.

Dan Coman este un scriitor, poet care are până acum la activ 9 cărți de proză și poezii și a primit premiul „Mihail Eminescu” și premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut și ... este plin internetul cu aprecieri despre cărțile sale. Inimă și preparate din carne nu este, ori cât ne-am strădui, un text de teatru în sensul obișnut al cuvântului, ci mai mult un montaj de diverse scenete, mai bune, mai cu conținut, alături de pasaje de trecere care vor să spună ceva, dar de multe ori înțelesul lor dispare se disipează din dorința regizorului de a le da un înțeles poetic, sensibil și de a fi neapărat la zi, și a spune ceva despre vremurile de „Pandemie”, care evident naște specimene umane ciudate și situații echivoce... și poate ar fi mai nimerit, mai adevărat, mai cinstit ca spectacolul să se numească Fapte diverse. De-a lungul a două ore și jumătate, ni se prezină, uneori fără nici o legătură cosubstanțială, fulgurante scene de viață, pe care de multe ori, deși le obsevăm, nu le luă în seamă și trecem mai departe pe lângă ele. Intenția ascusă a celor doi creatori ‒ care se poate observa la o privire mai atentă a întregului ‒ este de a dinamita cu bună știință ceea ce s-a consolidat de câteva secole, teatrul cu un conflict central și cu personaje bine definite prinse într-o interacțiune din care nu pot ieși, acțiunea lor fiind autodistrugătoare. Personajele din Inimă și preparate din carne au umanitate, dar n-au înălțimea morală a unor adevărați eroi, sunt  doar niște plângăreți care își expun liniar suferița lor în lungi monologuri și de aceea reprezentația s-ar mai putea numi și Monologuri despre viață. O tânără cu defecte de vorbire este abuzată, filmată și apoi fragmentul abuzului este  dezvăluit public, două tinere se iubesc și se simt bine într-un apartament sau într-un mediu acvatic; alți tineri, de data asta el și ea, fac dragoste fără să aibă un sentiment valabil de iubire, scene pe care regizorul le-a mai dezvoltat și în alte spectacole cu alți interpreți și în condiții diferite. Un tânăr cară un cărucior de la supermarket plin cu hârtie igenică, cu o semnificație care îmi scapă, sau pur și simplu fără nicio explicație decât aceea de a face din rahat bici, conform dictonului popular. Sau poate că este o trimitere la debutul pandemiei, când la noi, ca și în țările europene, lumea a dat năvală la supermarket să-și facă provizii de hârtie igienică.    

Dar... există un dar, tot „ambalajul” este privit, chiar online, cu plăcere și cu interes datorită colectivului de actori care joacă modern sincer, simplu, nesofisticat mai toate întâmplările pe care le-au pus la dispoziția lor scenaristul și regizorul. Ei se numesc: Alex Calangiu,  Ramona Drăgulescu, Flavia Giurgiu, Romaniţa Ionescu, Ştefan Cepoi, Geni Macsim, Ioana Florentina Manciu, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Irina Danciu, pe care îi felicit din toată inima.

 

11.07. 2021                      

 

MAGDA CATONE

Magda Catone a împlinit 63 de ani! Nu-mi vine să cred! Parcă mai ieri a venit la Teatrul de Comedie ‒ proaspăt absolventă deja, cu renumele de viitoare mare comediană ‒și am jucat împreună în celebrul, de acum, spectacol Concurs de frumusețe. Parcă mai ieri am jucat Perinița la nunta ei, cu carismaticul Șerban Ionescu, la Cercul Militar, parcă mai ieri am străbătut lumea cu Visul une nopți de vară (Anglia, Canada, Istambul, Venezuela, Columbia, Guyana), parcă mai ieri am aplaudat-o pe scena Naționalui bucureștean întruchipând cu dezinvoltură de mare artistă pe Zoe Trahanache, sub bagheta unui mare regizor, și multe alte izbânzi artistice...  Ultima oară am zărit-o „ciripind” în Papagalul Mut, de la Naționalul bucureștean.

La vârsta pe care  acum o aniversezi, Magda Catone, îți urez noroc și sănătate pe mai departe și, de ce nu, și în noul rol de politiciană  în care te-ai distribuit singură.

LA MULȚI ANI!

 

 

 

 Teatrul, adevărata artă !

Acum câteva zile încercând să scriu destul de greu despre un spectacol slab, văzut de curând, într-o pauză, ochii mi-au căzut din întâmplare pe un spectacol realizat  pentru Tv cu ani în urmă și fermecat, încântat de ce vedeam nu mi-am mai putut lua privirea de  pe micul ecran. Ceea ce vedeam era   ceva ce nu mai văzuzem cam de multișor pe scenele de teatru și era ceva după care tânjeam în subconștient de ani de zile. Adică Teatru adevărat!  Teatru de calitate. Așa că am abandonat rapid cronica respectivă și m-am apuca să scriu, să  vă împătrtășesc impresiile ce mi le-au transmis un adevărat spectaol de teatru. E vorba de spectacolul „Regina Mamă” de Manlo Santinellii, un autor jucat pe mai toate scenele din lume, demn urmaș a lui Eduardo de Filippo, realizat de Gelu Colceag în 1997 la Teatrul Național din București cu doi mari artiști: Olga Tudorache și Marius Bodochii. Piesa lui Santinelli în ultimă instanță o melodramă atroce ce se petrece între o mamă extrem de autoritară și ambițioasă și fiul ei, un ziarist nerealizat care vine acasă să realizeze un reportaj despre ultimile zile ale mamei sale. Zece de acuze reciproce, zeci de sfâșieri lăuntrice dintre o mamă care n-a știut să aibă minimă tandrețe față de un copil rebel. Situație care s-a mai văzut și s-a mai scris. Dar ceace face ca  piesa repectivă să emoționeze întradevăr este jocul sclipitor, absolut sincer a celor doi protagoniști  că uneori ai impresia că cele două persoajele, mamă și fiu, aflate într-un conflict acut, nu sunt doi artiști care interpretează niște roluri într-o piesă de teatru, ci oameni vii care trăiesc aevea, senzați pe care o dau numai marii artiști. Marea artistă, ajunsă atunci la senectute se arată fără sfială în postura de om în vârstă atacat fără cruțare de diverse maladii, uimindu-ne cu zecile de reacți umane extrem de adevărate, marea artistă dând aici o lecție inimitabilă de teatru autentic, totul culminând cu scena finală, de un dramatism autentic. Marius Bodochi în rolul fiului ratat dovedește că nu e un partener marionetă ci îi dă o replică credibilă marei artiste, uneori la același nivel dovedind un talent remarcabis. Gelu Colceag a știut cum să canalizeze chimia produsă între cei doi protagoniști obținând un spectacol de referință. Felicitări operatorului șef Cristi Stoian care le-a urmărit cu avididate reacțiile, uneori infime ale celor doi proragoniști și încă odată, felicitări televiziunii române care programează spectacolele de calitate ale Teatrului Românesc. Spectacolul s-a jucat timp de 15 ani pe scena Teatrului Național iar acum poate fi vizionat pe You Toube de milioane de telespectatori.

 Paul Goma: „Toți securiștii, toți activiștii, toți beliții ăștia care ne-au chinuit timp de peste patru decenii, care ne-au supt de vlagă, ne-au supt sufletul... au devenit mari patrioți...”

 

CINE, CINE, CINE ESTE BĂRBATUL RESPECTIV?

 

                Amor amar la Teatrul „Teatrelli”

Centrul de Creație Artă și Tradiție al Municipiului București (CREART), din Piața Lahovari, deține o mică și elegantă sală de teatru, numită „Teatrelli”, pe scena căreia sunt prezentate săptămânal spectacole de interes pentru marele public. Unul dintre acestea este și Amor amar de Pierre Seuvil, pus de scenă Mircea Cornișteanu.

Cred că nu mai e nevoie să povestesc subiectul pe larg, pentru că, evident, din titlul se poate înțelege ușor despre ce e vorba: Marina are un iubit, pe Antoine, dar se îndrăgostește de Joachim, iubitul Rozaliei, și de aici, bineînțeles, zeci de încurcături, unele imprevizibile, altele chiar  surprinzătoare, făcând din Amor amar ‒ în ultimă instanță ‒ o piesuță construită ca să amuze sau ca să ne arate unele inconveniente ale amorului în trei. Dar Amor amar devine o mică bijuterie în mâna unor actori excepționali, așa cum sunt cei care formează distribuția: Monica Davidescu, Mircea Constantinescu, Liviu Lucaci, Simona Popescu. Sunt actori cu mari disponibilități artistice, mânuiți cu inteligență și pricepere de Mircea Cornișteanu, un vajnic artizan al teatrului, autor a nenumărate montări scenice.

Monica Davidescu  joacă cu inteligență și cu multă feminitate pe Rozalie, o femeie încă tânără, care nu intră în panică când hârșitul și urâciosul ei iubit, Joachim (pe care-l găzduiește în casa sa), acceptă avansurile Marinei (prietena bună a Rozaliei) și chiar se despart. Până la urmă, Rozalie ‒ grație unor trucuri feminine sugerate de de o amică psiholoagă ‒ îl recâștigă. Monica Davidescu are o biografie de actor american: a fost învățătoare, dansatoare, model, secretară, manechin și studentă la clasa lui Grigore Gonța. Din1998 joacă cu brio pe scena Naționalului bucureștean, remarcându-se prin jocul ei în roluri importante (Goneril din Regele Lear și Helena din Visul unei nopți de vară de W.Shakespeare, Ranevskaia din Livada de vișini de Cehov.  Monica Davidescu, ca orice mare actriță, are prestanță, are feminitate, are umor, are un glas plăcut și melodios, un trup de sirenă  și e capabilă să atace și alte mari roluri ale dramaturgiei universale.

Dar surpriza spectacolului o reprezintă Mircea  Constantinescu ‒un talent autentic capabil să atace cu succes o diversitate - în micul rol Antoine, iubitul Marinei ‒ care, cu o mască caraghioasă și un joc „chaplinian”, reușește să ne convingă că e un actor de comedie autentic, amintind pe alocuri de Gr.Vasiliu-Birlic și chiar de Marin Moraru.

Liviu Lucaci, în rolul ursuzului Joachim, se străduiește, cu farmec, să nu pară chiar un necioplit, un posomorât, ceea ce de multe ori îi reușește de minune.

Tânăra Simona Popescu, jucând între „moștri sacrii”, se străduiește timidsă facă față unui rol dificil, de îndrăgostită perpetuă, de multe ori reușind, alteori trecând pe lângă rol cu nonșalanță.

Unicul decor, semnat de Ștefan Caragiu, e funcțional, iar costumele Lilianei Cenan adecvate (mai ales cele ale Rosaliei), pastelate și realiste.

 

24.09. 2021                                                                       Candid Stoica

 

Va apare vineri 1 Oct. 2021 în ziarul Viața Medicală

 

 

Adio,  Ion Caramitru!

Duminică seara eram în sala Teatrului Național la un spectacol, la al cărui final un actor a anunțat trista, incredibila și insuportabila veste. A fost un șoc teribil. Nu numai eu, dar întreaga sală a înmărmurit. Mai toți îl credeam aproape fără vârstă, veșnic tânăr și încărcat de glorie, străbătând deceniile cu glasul lui melodios. Vestea a părut atât de incredibilă încât, la un moment dat, am crezut că n-am înțeles bine ce s-a întâmplat sau că este o glumă proastă, sau o greșeală de exprimare. Numai când sala, înțelegând bine momentul, s-a ridicat în picioare și a ținut un minut de reculegere, am înțeles pe deplin că s-a întâmplat, un fapt ireparabil: Caramitru nu mai există! Sufletul lui a zburat spre alte zări, spre alte stele.

Caramitru a apărut la ani distanță de marii săi înaintași, care au făurit gloria autentică a teatrului româmesc (Aristide Demetiad, George Vraca, N. Bălțățeanu...), citez la întâmplare, ca un produs autentic al școlii românești de teatru, pe care spirtul ideologiei comuniste, caz rar,  nu l-a atins, nu l-a devorat cum s-a întâmplat cu o întreagă generație.

A interpretat  cele mai importante roluri pe care și le-ar fi dorit orice actor de talent. A fost Romeo, a fost Eminescu, a fost Hamlet, iar la senectute a fost Prospero. Dar ce n-a fost? A fost chiar revoluționar autentic într-o piesă la care a participat întreaga țară și într-o vreme a jucat pe „adevăratelea” rolul de al doilea om în stat... A fost și ministru, și director de teatre, și regizor, dar ce n-a fost... A purtat versul eminescian în zeci de recitaluri, a adus pe scenă prima piesă anticomunistă (Comedie Roșie). Dar marile lui realizări sunt extrateatrale: a înființat Uniter-ul, strângând laolaltă breasla LUMII TEATRALE, încercând să-i ajute pe cei mai nevoiași și a reabilitat clădirea Teatrului Național, făcând din ea un edificiu remarcabil de cultură, de fapt, un imperiu al domeniului teatral pe care l-a păstorit cu înțelepciune, după cum au fost timpurile, după cum au „bătut vânturile” și, MAI ALES, după posibilități. Moștenirea lui este încă o „ladă” necunoscută, pe care generațiile viitoare au datoria de a o aduce la lumină. Pentru toată lumea însă e vie silueta lui în balconul defunctului Comitete Central strigând: NU MAI TRAGEȚI! VĂ VORBEȘTE ION CARAMITRU!

Când o națiune a reușit să nască un asemenea exemplar, înseamnă că are viitor.

Dumnezeu să-i odihnească sufletul.

 

05. 09. 2021                                               Candid Stoica

 

O lansare cu... bucluc!

          (În loc de cronică teatrală)                                                    

Pentru lansarea cărții mele ‒ Paiațe, Măști, grimase, găști ‒ care a avut loc acum câteva zile la sala nouă a Teatrului de Comedie ‒ am dat zeci de telefoane și am invitat oameni de teatru, profesori, cunoștințe, oameni de afaceri, dramaturgi, regizori, actori, profesori, ziariști, economiști, pensionari, sportivii, rude,  oameni fără ocupație... Am dat, ca să zic așa,  peste o sută de telefoane.

Zece prieteni m-au asigurat că vor veni neapărat și să nu-mi fac nici o problemă. Nu mi-am făcut. Lansarea a decurs destul de bine, a fost scurtă și la obiect, deși... cei care au vorbit au amintit mai mult de ei decât de mine, trecând în revistă mai mult evenimentele vieții lor decât pe cele din carte. Dar cei zece amici ai mei, care m-au asigurat solemn să n-am nici o grijă că vor veni, n-au au fost, au lipsit.

Cu alte cuvinte au absentat! Niciunul n-a venit. Absolut niciunul.

Puțin supărat, intrigat le-am telefonat imediat după ce s-a terminat lansarea, vrând să aflu motivul  care i-a făcut să nu-și țină promisiunea, pentru că mi s-a părut că totul e ca un fel de  conspirație bine pusă la punct împotriva mea. Chiar toți zece?!   Dă-o-ncolo de treabă!

Ce am aflat?

La primul telefon, colega ‒ care mă asigurase chiar în dimineța respectivă că vine ‒ s-a împiedicat pe balcon în așa hal încât s-a julit la nas și genunchi, curgându-i abundent sânge din nas, nu s-a simțit în stare să vină în situația în care se afla, adică, așa,  mutilată.

La al doilea telefon, am aflat că altă colegă a alunecat pe scări și și-a dislocat un șold fiind obligată să se deplaseze prin casă cu un cadru.

La al treilea telefon n-a răspuns mimeni. În  schimb am primit un SMS care mă anunța  că persoana respectivă care promisese că vine era undeva  prin Moldova și că nu poate ajunge la timp din cauză că i s-a defectat mașina și că vor sosi cu trenul a doua zi. 

La al patrulea telefon am aflat că persoana respectivă, fostă caseriță a Teatrului de Comedie, care și ea era nerăbdătoare să aibă cartea, zace imobilizată în pat în urma unei crize de spondiloză.

La al cincilea telefon, care aparținea propietarului fabricii de pâine Dâmbovița, am aflat că a avut două decese în familie și... normal, nu a putut onora invitația.

La al șaselea  telefon... n-a  răspun nimeni. În schimb am primt un SMS: „Află că nu pot veni sunt până pe 10 iunie  (inclusiv) – adică de Înălțare – în pelerinaj la mânăstiri”.

 La al șaptelea telefon, persoana respectivă m-a anunțat că în drum spre lansare i s-a furat buletinul și cardurile și a trebuit să se ducă la poliție să reclame...

 La al opulea telefon, colega care îmi telefonase chiar înainte cu o oră de a pleca de acasă să mă asigure că vine, mi-a mărturisit că soțul ei ‒ care are 90 de ani ‒ a făcut un puseu de tensiune și a fost obligată să rămână să-l supravecheze.

La al noulea telefon am aflat că persoana respectivă, prieten vechi, un cetățean israelian, care venise special pentru lansarea cărți mele, e la spital   în urma unui infarct și medici îi dau doar 6 % șanse de supraviețuire!!!!(ulterior am aflat că a murit).

 Al zecilea telefon pe care mă gândeam să-l dau unui alt  prieten apropiat, care promisese că vine și la fel... n-a venit,  nu l-am mai dat de frică să nu mai aflu cine știe ce grozăvie. Și mai ales că începusem să mă cam clatin simțind o ușoară amețeală. Atunci am exclamat cu voce tare: 

‒ Doamne, nu acum, nu azi! Mâine, poimâine, dar nu acum! Dă-mi posibilitatea să mă bucur de apariția cărții mele măcar o zi!

 

08.09.2021                                 Candid Stoica

 

Ps: Asigur cititorii că totul este absolut adevărat, nu este nimic, dar nimic inventat cum s-ar putea crede.

 

A apărut e caldă, fierbinte....așteaptă să fie devorată....Ehehei, dar ce nu veți găsi în paginile ei: Mirobolanta lume a teatrui, portrete de artiști, spectacole fabuloase și spectacole de ”rahat, spectacolul politic și politica teatrală, amantâlâcuri, bîrfe, intrigi, mitomani și demagogi, oportuniști și închipuiți, bâlbe geniale, ministeriabili eșuați, iubiri fatale, prieteniii neuitate, directori de teatru orbi, aspiranți la glorie și multe altele pe care nu le putați afla decât citind cartea...citiți-o, răsfoiți-o, vă așteaptă....Paiațe, Măști, Grimase, Găști!